Şandru îi dădu bătrânii la plecare 25 de lei în hârtii de un leu, aşa le primise aşa le dădea. Apa nu era departe. Chiar din muzeu lui Val i se păruse că aude orăcăitul broaştelor. E ciudat să auzi un orăcăit venind din spatele unei naturi moarte de Petraşcu. Zambaccian caracterizase bine paleta acestuia: „ca şi când ar fi privită printr-un geam afumat”. Da, Petraşcu însemna în coloristică românească un fel de eclipsă de soare şi chiar aşa arată pictura sa, densă, vâscoasă, de o preţiozitate aproape minerală, ca văzută printr-un ciob de sticlă. Val nu s-ar fi mirat dacă vitele cornute, păsările şi animalele ar fi început să se neliniştească, să intre în panică, să ragă, să cârâie, să mârâie, să scurme cu copita, cu o săptămână înaintea organizării unei retrospective a maestrului. Taman cum presimt animalele, eclipsele şi cutremurele de pământ cu mult timp înainte. Acum mergeau prin noapte, într-a doua, căci drumul era cam păcătos, mereu săreau pietre şi omul volanului spunea de fiecare dată când se auzea bufnitura: „Aoleu, toba mea!”

— Şi cum e, dom’le, cu pictura asta? Cum poţi deosebi o lucrare bună de una proastă? întrebă deodată Şandru, interesat sincer. Se întoarse spre el şi-i privi fără a-l vedea. Există vreun secret? Se spune că trebuie să ai gust, dar aşa-zişii oameni fini, rafinaţi, dublu rafinaţi, îţi arată câteodată nişte tâmpenii că te doare capul! Şi se mai şi cramponează de ele, fac scandal, tămbălău mare! Noi ceilalţi nu vedem de ce-ar fi gustoasă o lucrare pe care o tot mesteci şi parc-ai mesteca nişte câlţi.

— În primul rând, să ştii că pictura nu se mănâncă. Nu pictura se mănâncă, ci doar pictorii, şi ăştia mai mult între ei. Apoi, luând întrebarea în serios, Val începu să le facă ABC-ul meseriei, fără ordine şi sistem, aşa cum îşi amintea şi el de la cursuri, ori din citite. Pictura operează cu culori, zise el, tuşind, ca un profesor care a urcat la catedră. Există culori primare – roşu, galben, albastru. Roşu plus galben dă orange, galben plus albastru dă verde, roşu plus albastru, violet. Acestea – orange, verde, violet sunt culori binare. Mai există şi combinaţia între culorile binare şi cele primare, care întotdeauna, pe tablă, se redă foarte uşor: desenând un triunghi. Vârful constituie culorile primare, mijlocul fiecărei laturi, cele binare. Complementarele se exaltă reciproc. Asta e teoria contrastului simultan. A fost elaborată de un fabricant de coloranţi în secolul trecut. Tuşi din nou. Deci două culori complementare juxtapuse se exaltă reciproc, roşu este mai roşu, verdele mai verde, mă urmăreşti?

— Sunt numai urechi, făcu Şandru şi chiar şi şoferul se arătă interesat de „curs”, să vadă de ce-i plac lui atât de mult sânii pe pânză şi sub pânză.

— De teoria asta s-au folosit impresioniştii.

— Care teorie? întrebă Şandru.

— Ce impresionişti? întrebă şoferul.

Val nu le răspunse, ca şi când n-ar fi auzit, continuă calm:

— Ei nu mai amestecă pe paletă culorile primare, ca să obţină binare, ci pun tuşele primare una lângă alta, iar amestecul se face în ochi. (în ochiul stâng, vru să spună, dar lucrurile erau prea serioase.) Bun, amestecul optic. La urmă, umbra nu este nici ea incoloră, nu e nici neagră, ci colorată întotdeauna în complementarea culorii respective. Dacă eşti îmbrăcat în roşu, umbra e verde. Aţi văzut acel ulei pe carton al lui Pallady, o muiere în roşu. Totul în jur era verzui, o baie de alb şi verde. La Gauguin se observă bine asta. Copac roşu, umbră verde – sună ca un vers popular, asta ca să ţineţi minte. Fac eu caii roşii priponiţi de-un leuştean, umbra-i verde. Impresioniştii au plecat de la teoria contrastului simultan, dar tablourile lor sunt prăfuite. N-au izbutit să dea strălucirea spre care tindeau. Abia mai târziu fauviştii şi pictura modernă au descoperit că numai pe suprafeţe mari de culoare se aplică legea contrastului simultan. Pe tuşele mici, tablourile sunt prăfuite, cum spuneam, ca lângă o fabrică de ciment, parcă ar fi fost pictate în plin soare, dar undeva lângă Comarnic, ori la Medgidia, simţi praful pe limbă. Asta apropo de gust, dacă vrei să le guşti. Vlaminck a fost fauvist, Derain a fost fauvist, ştiu că vă interesează, vreţi amănunte. Râse încet. Pictura modernă, de la impresionişti încoace, a renunţat la modeleu – redarea volumelor prin valoraţia culorii. La margine se picta puţin mai închis, nu? Părţile luminoase ies totdeauna în faţă, cele întunecoase împing în spate. Matisse vrea să renunţe la modeleu şi clarobscur. Vrea să scape de senzaţia de volum prin tuşe plate. Ai noştri, pe care-i văzurăţi, sunt toţi postimpresionişti – ţin post după impresionism, preciză el către nea Coman, care gustă gluma. Se zice că Dărăscu e cel mai impresionist. Sau nu sunteţi de acord? Aţi remarcat acel tablou cu corăbii intitulat „Veneţia”? Mult albastru, cu tuşă mare, la bază, apoi din ce în ce mai mică spre vârf – o să ajungem imediat şi la problemele de perspectivă.

— Mie să-mi spui ce e cu pictura românească, de ce nu vă bagă nimeni în seamă, nu vezi picior de român prin muzeele lumii – spuse Şandru, ca să-i taie macaroana, să-l enerveze pe ăsta care făcea pe grozavul.

— Stăm bine, măcar că maeştrii noştri nu-s cunoscuţi – se înfurie Val. De fapt, nu poţi încadra pictura românească în niciun curent, nu stă în niciunul. Luăm de ici de colo, căutăm. Fiecare şcoală le-a lăsat ceva şi alor noştri, influenţă care, la ei, se transformă, iese altceva, de multe ori foarte original şi interesant. Au de la expresionişti, exaltarea imaginii, exagerarea expresiei, expresivităţii. Aşa e sau nu e aşa?

— Aşa e, domnul Val! zise nea Vasile Coman.

— Expresionismul a apărut după primul război mondial, ca o reacţie împotriva a tot ce e sordid, urât, încercând să prindă acest urât de coadă şi să-l învârtă. Asta e o tendinţă. A doua, tot în cadrul expresionismului, e aceea, a fugii de urât – artistul îşi creează o lume de vis, unde se retrage. Klee, Kandinsky. Ai noştri au luat apoi ceva şi din fauvism. Tonitza, aduceţi-vă aminte, ori mai bine nu