vă mai bateţi capul că vă spun eu, peretele ăla din dreapta, cum intri în sala a doua: Fetiţa acrobatului, Cap de fetiţă Cafenea mică – Balcic, Portretul doamnei Han, Tătăroaică în albastru, Baia turcească, Margine de crâng, Flori şi ferigă, Geamie – Balcic, Câmpul cu maci, Fetiţă citind şi încă vreo câteva… Ce impresie v-au făcut?

— Unele parcă erau pictate cu săpun de casă! zise Şandru.

— Excelent, făcu Val. Ai dreptate, mai ales Geamia din Balcic, înseamnă că ai stofă de critic plastic. Lumina e murdară ca săpunul murdar, care conţine în el ideea de alb, de curăţenie, dar apare la Tonitza uşor prăfuit. Suntem în Dobrogea, nu? Tonitza e, în fond, cel mai mare colorist, după Luchian. Totodată şi un foarte bun desenator. Un sentimental, un sufletist. Inocenţa din ochii copiilor săi – se zice că picta ochii cu cafea. A stăruit mult asupra copiilor, pentru că n-avea bani să-şi plătească modelele.

— Serios? se miră Şandru, mai mult ca să-l facă să continue, decât că ar fi fost cumva impresionat de faptul că Tonitza o ducea, ori o dusese, rău cu paralele.

— Matisse începe să stilizeze şi el cu timpul. Val sări câteva pagini parcă dintr-o carte pe care ar fi învăţaţ-o pe de rost. Mai ales după 1930. Intră în faza sintetică, accentuează grafismul, arabescurile abundă. Acum seamănă mai mult cu Pallady, şi Pallady cu el. Pictorul român e şi el sintetic în culoare. Aceasta nu mai e suculentă, păstoasă, uleioasă. La el ai impresia de uscat, de secetă, trage barca pe uscat. Bărcile din „Veneţia” lui Dărăscu, înoată pe uscat… Chicoti uşor. Foloseşte mult ocru.

În lumina farurilor apăru o mogâldeaţă, care se agită o clipă în mijlocul drumului, apoi se opri orbită. „Iepurele” se bâlbâi Şandru. Vezi să nu-l scapi. Maşina încetini şi se-apropie, şoferul având grijă să nu-i iasă din bătaia jetului luminos. Val şi Şandru săriră amândoi Val, mai sprinten, se apropie primul de vietatea încremenită. Atingând-o cu degetele, simţi zbaterea blănii, iepuraşul parcă avea febră, febra morţii. „Pune mâna pe el” – ţipă Şandru. Tânărul ezită un moment, apoi, dându-i un scurt bobârnac peste ureche, se repezi cu mâna în ţărână. Iepurele sărise şanţul, şoferul îl căuta acum cu farurile peste câmp, vârând mult, automobilul stând aproape perpendicular pe şosea, lucru destul de periculos. Erau în curbă şi în vale, cei care ar fi venit dintr-o parte sau din alta riscau să intre direct în maşină. Vânătoarea îţi dă un fel de beţie, Şandru era într-o mare agitaţie. „Moloşită mâna mai ai” mormăi el. Trebuia să mă laşi pe mine. Merseră o vreme în tăcere, la pândă parcă pentru o eventuală apariţie.

— Prindem şi stafii? Într-adevăr, în dreapta lor, ceva mai înainte, cineva le făcea semne… Era o femeie c-o servietă mare şi burduşită.

— Nu mă luaţi şi pe mine până aci la… zise ea, când şoferul frână din nou, la porunca lui Şandru. Trebuia să fiu de la nouă la şedinţă, mă aşteaptă tovarăşul Paiu. Sunt de la raion, se recomandă, către Şandru, intuind că el trebuie să fie şeful, avem probleme cu satul… Se aşeză cu sfială, în spate lângă Val, ştergându-se de noroi pe pragul maşinii ca pe o râzătoare, la intrarea în casă.

— Vă luăm bucuroşi, doamnă, domnişoară… tovarăşă, spuse Şandru privind-o atent, peste umăr, tatonând parcă situaţia matrimonială a acesteia… destul de incertă. Ce sunteţi, doamnă, domnişoară? Câţi anişori?

— Ee! Coaptă, coaptă, se auzi de lângă ea vocea lui Val.

— Babă?

— Babă? Femeia râse, cu poftă. Sunt domnişoară!

— E frumoasă lumea pe aici, e frumoasă?

Femeia chicoti. Orice compliment face bine, oricum l-ai trânti, cu sau fără rost, din păcate frumuseţea celei aşteptate la şedinţă era destul de îndoielnică… sau mai ştii? Val, privind-o atent, observă că nu putea să aibă decât douăzeci de ani, deşi arăta de treizeci. Era tipul de activistă inimoasă, care pune suflet, are „probleme”, tot felul de probleme, numai personale nu, mănâncă un covrig, doarme la casa de oaspeţi şi stă şapte ceasuri în şedinţă.

— Tot din sat? întrebă el.

— Da… d-acilea… din… dar am fost cooptată şi-acum sunt activistă la raion, pe comunele astea şi… toţi trag de mine ca de oaia moartă.

Desigur, faţă de subtilităţile picturii abstracte, această femeie ruptă din realitate, cu tencuială cu tot – era plină de noroi pe pulpe, pe mâini –, părea mult mai suculentă.

— Tot la şedinţă şi dumneavoastră? întrebă Florica – aşa spuse c-o cheamă –, stând parcă ghemuită lângă portieră, neîndrăznind să se simtă chiar bine de tot în maşină, ca şi când maşina ar fi fost o perversiune. „Îi place, dar nu chiar aşa dintr-odată” – gândi Val.

— Şi ce mai e nou pe la dumneavoastră? făcu Şandru pe cunoscătorul, ca şi când ar fi ştiut ce se întâmplase prin părţile locului, până mai ieri, şi voia să afle şi noutăţile de ultimă oră.

— Păi eu răspund de ORACA… şi e foarte greu cu vitele… greu de strâns la bază, ele s-au cam rărit… ţăranii nu prea mai vor să ţină… La urmă, problema furajelor… continuă femeia, luată brusc de griji… Cota de lapte… Canistrele goale, nu vin la vreme… Acum am pe cap şi programele artistice… brigăzile. Cu juncanii şi mânzatele mai merge cum mai merge, că n-au voce… râse ea, dar aici la cultură trebuie totul luat de la-nceput… că burghezia nu s-a interesat.

— Aşa, aşa…

— Aşa, că pune, Florico, umărul, fă coruri, brigăzi de agitaţie, echipe de dansuri! Acum mă duc, că mi-a plecat un dansator… Avem o echipă de dansatori în etate –, peste şaizeci de ani, unul s-a dus, şi ceilalţi sunt demoralizaţi. Şi tocmai trebuie să ne prezentăm la concurs, la faza intercomunală.

— I-aţi învăţat şi dansul orbilor? întrebă Val.

— Nu ştiu cum e dansul ăsta… răspunse Florica, dar pesemne că nici dumneavoastră nu le ştiţi pe ale noastre. Dumneavoastră, orăşenii…

— Aşa, tovarăşa Florica, se bucură Şandru, ia-l tare, că e neprelucrat.

— Avem un instructor bun, tot de-acolo, dar umblat pe la o şcoală de culegători de folclor şi i-a învăţat de toate… Dar noi mergem pe specificul local.

— Şi