— Da’ de unde! Nişte copii. Unul cântă din flaut, altul din solz de peşte şi-un ţambalagiu… Ne lipsesc viori, acordeon… Aşa e la-nceput. Sunt atâtea lucruri frumoase de făcut… continuă Florica repede, după un oftat. Îi era cumva teamă să nu se interpreteze negativ oftatul ei… Aşa că simţi nevoia să repete: E foarte bine… însă îţi trebuie energie… şi electricitate, cum a spus clasicul învăţăturii… Eu toată ziua sunt pe drumuri, ba în cabrioletă, ba în căruţă, ba pe jos… şi uite că am norocul să mă plimb o ţâră şi cu maşina mică.

— Să ştii că-mi placi. Şandru întinse mâna peste speteaza scaunului şi-o ciupi de obraz. Vezi just lucrurile. Ce-ai în servieta aia?

— Probleme, răspunse tânără activistă, dându-i mâna la o parte şi aranjându-şi cârlionţii părului proaspăt coafat.

Urmară câteva momente de linişte, părţile părând a-şi fi epuizat curiozităţile şi formulele de politeţe.

— Dumitale îţi place pictura? întrebă Şandru, care rămăsese cu mâna întinsă şi ca să nu pară caraghios schimbă discuţia. Uită-te la el. E un mare artist contemporan în viaţă… În viaţa de toate zilele, că încolo… Tocmai ne împuia capul cu ultimele lor realizări. Hai, Val, să nu-ţi uiţi vorba. Ai rămas la ocru, dă-i bice, să te-audă şi domnişoara.

Val, care era de părere că nu trebuie să ne coborâm ca să facem arta înţeleasă, ci, dimpotrivă, să ridicăm masele la nivelul nostru, continuă, închizând un ochi şi fixându-i ceafa lui Şandru, ca şi când l-ar fi ochit la o execuţie prin arta plastică.

— Apoi uscăciunea mai provine şi din lumina specială a Balcicului. Ai şi senzaţia de adâncime. Clasicii redau perspectiva prin linie. Atenţie, încep un nou paragraf, atenţie pe unde mergeţi (se adresă el şoferului), să nu dăm în gropi şi să ne pierdem perspectiva. Toate liniile converg spre un punct fix. Exemplu citat de toată lumea: Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, unde liniile de forţă converg undeva în spatele capului mântuitorului. Modernii, Cézanne în special, redau perspectiva o dată coloristic, prin planuri colorate succesive, culoare rece, culoare caldă, şi astfel ai impresia de adâncime, şi o dată prin tuşă. În primul plan ea e mai apăsată, mai în relief, mai păstoasă, iar mai sus e mai puţin aparentă, nu mai e în relief. Exemplificăm cu „Veneţia” lui Dărăscu, văzută şi studiată adineaori. Dar putem să ne gândim şi la Van Gogh, la ciprişii lui – chiparoşi, cum ar veni, –, unde tuşa e groasă şi se subţiază de la bază spre vârf. O altă metodă e supraînălţarea orizontului. La mare, linia orizontului e mai sus decât ar fi normal. La Tonitza sunt case îngrămădite şi undeva apare o fâşie de mare care e mult mai sus şi-ţi dă senzaţia de adâncime. Această şmecherie e luată de la Cézanne. Tot pentru perspectivă; culori calde şi culori reci. Albastru, verde, cu toate nuanţele, formează gama rece. Roşu, portocaliu, galben, cu nuanţele, sunt culori calde. Deci, spre sfârşitul spectrului avem culori calde. Culorile reci împing în spate, culorile calde împing în faţă, se detaşează. E ceva aproape, cum să vă spun eu dumneavoastră? sexual. Un ritm. Întâlnim aici principiul masculin – culorile reci – şi principiul feminin – culorile calde. Acestea se atrag şi se resping. Iată că au şi început să vă sclipească ochii. Cum e vorba de procreaţie, cum săriţi toţi ca arşi, vă interesează problema, vezi volanul! Tot cei dintre cele două războaie au şi probleme de constructivism. Asta s-a văzut bine la Topalu, în tabloul lui Teodorescu S. Ion, numit „Petrecere câmpenească”. Impresioniştii aduceau în tablourile lor efemerul, trecătorul: fumul locomotivelor, aburi, nori, aerul care vibrează. Ei nu se mai puteau folosi de linie pentru treaba asta, se foloseau numai de culoare. Deci toate problemele au trebuit să le rezolve din nou pe bază de culoare. Au ajuns la adevărate explozii de culoare, dar nu se mai înţelegea nimic.

Florica asculta cu atenţie, ca la o şedinţă, cu un trimis de la centru. De încordare, începu s-o doară capul. Desfăcu servieta, care avea şi catarămi şi încuietoare metalică, luă un antinevralgic şi-l înghiţi, aşa fără apă, se vede că era obişnuită. „S-a spart, constată ea cu amărăciune. Una s-a spart!”

— Ce? Stai, mă Val, că s-a produs o spargere… Ce i-ai făcut domnişoarei? Cu voi artiştii niciodată nu poate fi omul liniştit.

— Sticla de lampă, spuse Florica. O sticlă de lampă. O luasem pentru căminul cultural. Aici nu sunt decât de 8, nu se găsesc de 11 şi voiam să se vadă mai bine, să nu joace aşa ca chiorii…

Coborî la o răscruce şi-o luă pe-o potecuţă, pe lângă un drum de care, pe unde maşina nu putea intra, în niciun caz. Satul la care mergea ea şi unde era aşteptată de tovarăşul Paiu (sau poate Puiu?) ca să rezolve spinoase probleme de ORACA şi avânt cultural se afla la vreun kilometru mai încolo. În urma ei rămăsese un gol, un gol de interes, chiar şi pentru speculaţiile cele mai înalte de colorit.

— Nu ştiu, revoluţia a fost făcută pentru Florici ori Floricile pentru revoluţie. Şi Val recunoscu, pe faţă, că îl impresionase această apariţie din viaţă, care umblă cu sticle de lampă şi cu broşuri în geantă, pune bătrânii să joace, le ia gândul de la neplăcerile vârstei şi de la viaţa de dincolo, dându-le iluzia unei tinereţi reîntoarse. Nu mai ştie nici ea bine dacă e bărbat sau muiere. Mulţumindu-se cu puţine bucurii personale, e pusă pe învăţ, învaţă din mers, e dispusă să înghită chiar un curs de estetică, iar unde nu înţelege nimic, din „probleme” şi din estetică, ia un antinevralgic şi are bunul simţ să nu întrerupă şi să se dea jos. Lui Val nu-i plăcea să rămână cu ideile pe ţeavă şi-şi continuă lecţia. Nu înainte de a face următoarea remarcă: „Se vede că sunt în anul morţii şi trebuie să spun iute tot ce ştiu. Care e nenorocirea cu pictorii? Mor şi duc secretul fabricării culorilor