Cézanne a spus: să readucem în compoziţie ceea ce e statornic în natură. Şi a readus volumele – şoferul, încercând la rândul lui, să prindă tot, îl şi vedea parcă pe un anume Cézanne venind cu nişte volume în braţe pe un drum de ţară, cu gropi, ca acela, se mai împiedica, mai cădea un volum, îl culegea. Şi asta a făcut-o, continuă Val, geometrizând puţin formele. Să vedem lumea înconjurătoare prin forme geometrice, prin cub, prismă. De aici au pornit cubiştii, care l-au socotit pe Cézanne întemeietorul lor, dar acesta n-a fost cubist, nici pomeneală. A fost pur şi simplu Cézanne. Ei au pictat mai mult decât ce vede ochiul prima dată. Nu mai e o pictură de senzaţie, ci una de gândire. Pictăm ceea ce ştim despre obiect, nu numai ce vedem. Omul e în mişcare, succesiv ochiul percepe diverse forme ale obiectului, şi atunci ei s-au gândit să le concentreze într-o singură imagine. Dacă văd o femeie din profil, eu ştiu că în partea cealaltă ea mai are un ochi. Şi atunci pictez profilul respectiv, dar mai trântesc şi-un al doilea ochi. Acesta e cubismul analitic. Bracque, Picasso. Cel sintetic nu mai uzează de-o mare aglomerare de culori. La noi au fost cubişti Marcel Iancu, Victor Brauner. Aceştia sunt de fapt mai mult decât cubişti, pictează subconştientul în formă cubistă. Deci, nu numai ce vede ochiul în obiect, şi ce ştim despre obiect, dar şi diferitele relaţii întâmplătoare, în virtutea unui flux al subconştientului, dintre acest obiect şi alte obiecte. Pe Şandru îl luase somnul, aţipi de vreo câteva ori. Se trezi exact când Val făcu o pauză să vadă dacă e ascultat.

— Să fiu al mamii dacă n-am priceput tot! sări Şandru, ca şi când ar fi fost prins cu mâţa-n sac, la un seminar. Domnule, mai bine te făceai profesor. Acum, dacă mă duci înapoi la muzeu, înţeleg şi pe mama şi pe tata picturii, pe cuvântul meu. De unde ştii atâtea lucruri?

— De la o muiere, răspunse Val, hotărât să nu mai continue. Zău, nu mint. Când mi-a explicat ea, eram un băieţandru, nu înţelegeam mai mult decât dumneavoastră acum, dar ea era frumoasă, făcuse istoria artei şi cum îmi explica toate astea la o cafenea, genunchii noştri au început să se atingă, cam de la impresionism încolo. Aşa mi s-a deschis gustul. (Şi dacă n-o fi aşa, o…)

„Unde e multă minte e şi multă prostie”, se gândi şoferul.

— Atunci spuneţi-mi de ce mi-a plăcut mie atât de mult nudul acela, cum îi zice… că nu mi-e deloc clar, zise el, tare, cu o nuanţă de arţag în glas, ca şi când s-ar fi aşteptat la mai mult de la un om care se pretindea că e specialist, ba chiar l-ar fi plătit să-l înveţe o anumită problemă şi acela îi servea gogoşi de tufă. De ce mi-a plăcut nudul.

— Pentru că ai văzut o pată neagră, un triunghi de cocori! izbucni Val. Şi în gând: „Mi-am răcit gura degeaba!” Apoi tare: Dar tot e bine că v-a plăcut, era mai rău dacă strâmbaţi din nas. De-acum încolo însă arta n-o să vă mai dea nimic, n-o să vă mai fâlfâie pe la nas nimic, care să semene cu o… făcu o pauză ca şi când n-ar fi găsit cuvântul… figură umană, sau cu ceva cunoscut de la o femeie, mă rog. Sunt două direcţii: ori o sferă roşie şi-un paralelipiped galben, ori o femeie în salopetă, nonfigurativul şi păşunismul industrial, asta vă paşte ca frecventatori de expoziţii, ştiu că sunteţi nelipsiţi. Nu tu nud, nu tu nimic! Femeia va fi tovarăşa noastră de viaţă, pe pânză – şi pe pânză de sac – şi pe saltea, şi nimic mai mult. Nu ştiu de ce se înfuriase, ca şi când cei din maşină ar fi avut vreo vină în toată deruta care se părea că pândeşte pictura momentului. Ceru să conducă el maşina, dar şoferul se opuse, spunând că atâta vreme cât o are în primire n-o dă din mână.,

— Dacă vă bag într-un stâlp, plătesc eu stâlpul, se încăpăţână Val, măcar că nu ştia să şofeze. Fu imposibil să-l convingă pe conducătorul auto legal să schimbe locul. Se resemnă şi începu să cânte. N-avea voce, cânta dogit, melodia îşi pierdea mult – dacă nu chiar totul – din farmecul ei straniu, dar îi plăcea s-audă ieşind din gura lui acele cuvinte frumoase pe care apăsa înadins, pronunţându-le cu un bun accent maramureşean:

Sileacă irima me,

Fost-am la doftor cu ie.

La doftor şi la poticâ

Şi n-am hăznălit mimică.

Poticăraşu mi-o zis:

Leacuri la irimă nu-s.

Da? irima are-un leac:

Cetera şi omul drag.

La irimă-i doar un tâdru:

Cetera şi omul mândru,

Cetera şi omul mândru.

Şi irim-are-un modru,

Cetera şi omul lotru,

Cetera şi omul lotru…

Mă, frate-mi, io şi tu

Şohan n-om vide raiu.

Cine-o crede dorului

Aive. casa cucului

Şi hodina vântului.

— Urmează tango, zise Val, după câteva momente de tăcere.

— Ce e ăla ţâdru? întrebă Şandru, ca şi când ar fi fost vorba tot de teoria culorilor şi el nu înţelegea o expresie.

— Păi, pe regăţeşte ar veni, „chiţibuş”, ori, mai bine, „chichiţă”, zise Val cu un glas mult mai cald acum. Părea că se gândeşte la acel „Şohan (niciodată) n-am vide raiu” şi asta îi dădu o căldură-n inimă şi-un nod în gât.

Cântând, i se limpezise un lucru: şoferul avea dreptate. Îi pusese exact întrebarea cheie, de ce ne place arta, şi el se înfuriase tocmai pentru că nu putuse răspunde. Dincolo de galben plus albastru dă verde, există misterul creaţiei, şi poţi fi tobă de carte, să