ştii câtă tehnică poate încăpea într-o minte omenească, nu numai lucrurile acelea elementare pe care le debitase el, când mai exacte, când mai trase de păr, ca să facă pe grozavul în faţa ageamiilor, şi iată că o întrebare din off te dă gata.

— Da, domnule, zise. Dacă-o să vă repeziţi acum la şevalet, dac-o să daţi buzna în plastică, să mă chemaţi pe mine să vă fac ramele. Şi ramele îşi au schepsis-ul lor, ţidrul lor, dar despre asta altă dată, că uite, ne sfâşie câinii. Cum deschizi gura despre artă, cum sar dulăii. Începuse într-adevăr să latre o javră mare, ciobănească, flocoasă, fugind hămesită parcă după maşină ca după o căruţă cu coviltir, mai să apuce ţeava de eşapament. Intraseră în sat; ici colo, la ferestre sclipeau lumini, prin perdele se distingeau umbre în mişcare.

„Dacă umbrele sunt negre, cum sunt cucoanele?” îşi făcu Şandru în gând socoteala.

— Am ajuns! spuse şoferul.

Rămaseră să doarmă acolo, sperând să găsească un culcuş cald şi odihnitor, care să-i facă să uite oboseala drumului de la Bucureşti şi evoluţia chinuită şi cu nu mai puţine hopuri a picturii mondiale şi româneşti în ultimele două secole. Şoferul trase pe dreapta şi bătură la întâmplare la prima poartă. Şandru fu cel care ciocăni cu o piatră lată, şlefuită, luată de pe jos, şi izbind cu ea în ulucă, parcă bătea toaca de vecernie, dar cu întârziere, căci trecuse o poştă din noapte; numai cei cu treburi multe nu se culcaseră.

Li se deschise, fură poftiţi înăuntru. Gazda, un pescar bărbos, tip de edecar de-al lui Repin, învăţat să tragă targa pe uscat. Îl chema Pahom Erofei, născut în Mahmudia, dar stabilit aici. Avea două odăi libere. Nevasta, o femeie între două vârste, destul de sprintenă pentru grăsimea pusă pe ea, gospodăreşte, pentru vremuri grele, le pregăti la iuţeală o ciorbă de peşte cu mămăliguţă şi nişte ochiuri în tigaie. Avea obrajii rumeni şi o chema Maruşca. Fata lor, de vreo 16 ani, se numea tot Maruşca, apăru doar pentru câteva clipe, în cămaşa de noapte, bălaie, din creştet până-n picioare şi somnoroasă, să vadă ce se întâmpla în casă, şi dispăru. Maruşca-mama pregăti „rosturile” musafirilor. Într-o cameră tronau două paturi mari, fără arcuri, şi acolo se culcară „domnii”. Şoferul ocupă camera vecină, unde se afla un singur pat, tot aşa de lat şi cu tăblii de lemn. Val ar fi preferat să rămână el singur acolo, în caz că n-o să poată dormi, să stea să se gândească, fără a avea senzaţia că cineva îi intră în gânduri, în creier. În minte.

— Dacă vreţi să vă faceţi rugăciunea, spuse femeia, înainte de a părăsi camera, răsăritul e în partea asta. Aveţi aici şi o icoană.

— Bine, măicuţă, mulţumim frumos, zise Şandru.

Femeia plecă. Val se uită la icoană. Era pe sticlă, însă nu părea mai veche de 15 ani. N-avea nicio valoare artistică, era pictură de gang pe sticlă. Păcat.

— Eu o să mă culc fără rugăciune, zise el, dacă vrei să te rogi, fă-o fără nicio jenă. Şi scapă un Doamne ajută şi pentru aproapele tău.

Dormiră greu. Val aţipi de cum puse capul pe pernă, pe faţa căreia fusese brodată o pară. Pară peste pară, îşi zise. A doua zi, plecară în recunoaştere. Satul era aşezat pe malul lacului Razelm. Venea ca un bandaj pe braţul Dunării. Aceasta era de fapt ca un imens lac curgător, cu numeroase meandre, păduri de stuf şi păduri propriu-zise pe câteva insuliţe. Peisajul era splendid, vorba lui Şandru, care nu avea nuanţe. Îmi lipsesc nuanţele, fir-ar ele ale dracului, spunea el, „mie îmi lipsesc nuanţele”. „Îţi lipsesc mai multe” precizase Val. Se putea vâna, dar nu aveau puşti şi nici permis (acesta din urmă nu era argumentul important); se putea pescui. Vorbiră cu nişte săteni să-i plimbe, să-i clatine puţin cu lotca. Se oferi un flăcău roşcat, subţire, aproape scheletic. Era pesemne bolnav, suferea de ceva dacă rămăsese în sat. Dimineaţa pe la 4, toţi bărbaţii plecau cu bărcile la pescuit şi se întorceau seara, sau după câteva zile, – atunci când ieşeau chiar pe mare. Seara, de la cherhana se duceau direct la cârciumă. Era un singur restaurant în tot satul. Viaţa de pescar e deosebit de dură, remarcă Şandru. Barca înainta cu destulă uşurinţă, pentru că bătea vântul din spate. La întoarcere, vâslitul fu mai anevoios. Încercă şi Val şi simţind lopeţile în mână îl cuprinse un fel de beţie ciudată. Asemănătoare cu cea din noaptea aceea, când scosese toate bărcile în larg şi se aruncase în apă. Flăcăul le spuse câte ceva despre sat, le arătă pe unde se prinde peştele cel mare. Erau anumite locuri unde trăgea el. Vorbea de peştele cel mare ca şi când ceilalţi ar fi ştiut despre care e vorba.

— „Peştele cel mare îl înghite pe cel mic”, zise Şandru. Care e cel mare?

— Păi… nisetrii…

Băiatul le spuse că rămăsese în sat, nu c-ar fi fost bolnav, n-avea nici pe dracu, ci pentru că urma să plece la armată. Îi sosise timpul de recrutare şi-l ducea cineva cu căruţa până la Constanţa. Părea însă mult mai bătrân. Le spuse că abia aşteaptă să scape de băltoaca aia. Că spera să fie vărsat la marină şi să cutreiere mările, pe vapor. După câteva ore se întoarseră. Cum săriră pe mal, băiatul cel roşcovan, căruia Val îi vârâse în pumnul aspru o hârtie de 50 de lei, dublu decât ceruse el, le arătă un mic vaporaş care se pregătea de plecare. Exista prin urmare şi un vapor care făcea călătorii de plăcere pentru excursionişti! Îl prinseră în ultimul moment şi iarăşi se pomeniră în larg. Vaporul era înţesat de turişti, români şi străini. Străinii se cunoşteau, să zicem, după aparatele de fotografiat care ţăcăneau într-una, dar nu numai după asta. Erau mai curioşi, mai ahtiaţi să vadă; se gândeau că dacă dăduseră un ban să vadă tot, să scoată untul din banul ăla. Val stătu o vreme sus, pe punte. Cum vaporul înainta repede, era destul de frig, bătea vântul şi începuse şi-o bură de ploaie. El însă se simţea bine. Târziu, coborî