în burta vaporului şi-l găsi pe Şandru într-o discuţie aprinsă cu un cetăţean tânăr, bine făcut, destul de simpatic. Pot fi şi tipi „bine” care nu-s deloc simpatici la prima vedere. Ba cu cât sunt mai „bine”, cu atât par mai nesuferiţi, mai „îngălaţi”.

— Dumnealui e de la Cluj, zise Şandru prezentându-i-l lui Val. E profesor, filolog, şi a venit prin părţile apoase să mai respire.

— Discutam despre peşte... zâmbi Constantiniu, el era. Despre peşte, ceea ce e de mirare, într-un loc ca acesta, metafizic, unde ar trebui să vorbim despre stele, Andromeda, Casiopeea, ori despre muze…

— Prietenul meu, cel mai bun prieten al meu, zise Şandru arătând spre Val..

— Mă bucur, se bucură şi Val, după toate regulile politeţii. Afara e cam frig. Abia acum la căldurică simţi frigul ăsta al dracului.

— N-am prea prins o vreme bună, adaugă Constantiniu.

— Şi cum, domnule, ştiuca e singurul peşte laş? întrebă Şandru, cu interes.

— Cum laş?

— Da, răspunse Constantiniu, numai ştiuca – după câte ştiu eu –, înghite peştele de la spate. Merge în urma lui şi-l suge, „hap”. Ceilalţi sunt peşti cinstiţi: îi înghit pe cei mici de la cap. Fac un salt, trec în faţa lor şi-i înghit, în timp ce aceştia „văd” cum alunecă în gura vrăjmaşului.

Constantiniu le spuse că el era pescar înrăit; în „tinereţe” frecventase bălţile Brăilei şi chiar şi acum, cum prindea o fereastră, ieşea în mijlocul naturii. Îi plăcea să fie departe de zgomotul oraşului, de lume, de intrigi, aiureli şi scandaluri.

Trebuie să fie vreun soi de tocilar, care citeşte ediţii vechi în cirilică, descifrează hrisoave, ori întocmeşte fişe. Cunoştea tipul ăsta de oameni; avusese un coleg la facultate, care în patru ani scosese 30.000 de fişe. Terminase cu media zece, însă imediat după examenul de stat căzuse pur şi simplu din picioare. Avusese un şoc, cine ştie ce, organismul îi era slăbit peste măsură şi se alesese praful de fişele lui, le-a luat femeia de serviciu cu mătura când a făcut curăţenie şi le-a dat la gunoi. Însă acest Constantiniu înseamnă că ştia să se şi menajeze. „Pot să jur că e tare încuiat”, îşi zise Val. După câteva ore de plimbare, vaporul acostă lângă una din insulele, pe care le tot ocolise până atunci. Li se comunică printr-o pâlnie cum că pe insulă e un restaurant şi vor staţiona două ceasuri. Puteau lua masa acolo.

Foarte puţini rămaseră afară, să se dezmorţească. Cei mai mulţi intrară direct în restaurant, ca şi când s-ar fi temut să nu se ocupe toate locurile. Restaurantul era un fel de şură mare, cu nişte mese de scândură nedată la rindea. Şura era acoperită cu stuf şi pesemne că şi ploua prin acoperiş, când venea câte-o ploaie mare. Acum însă vremea era mohorâtă şi doar picura. La mese se aşezară pe „bisericuţe”, aşa cum se închegaseră ele în timpul călătoriei. Constantiniu rămase în compania lui Val şi-a lui Şandru. Băură câte-o votcă mare. Şandru mai ceru una şi se duse la bucătărie să vadă cum se pregăteşte ciorba de peşte. Îi plăcea să-şi bage nasul în toate. Vorbea cu bucătarii ca şi când ar fi fost subalternii lui. Reuşea de altfel să se impună oricui, din primul moment. Avea ceea ce se cheamă „prestanţă” şi scotea tot ce putea din această prestanţă. Se întoarse frecându-şi mâinile:

— O ciorbă de peşte, o nebunie! Se fierbe întâi apa în care se pun peştii şi tot zarzavatul, la urmă se strecoară.

— Mă tem că se spune „borş” de peşte, interveni Constantiniu, cu un zâmbet subţire.

— Poate, fu de acord Şandru. Borşul e rusesc, ciorba e turcească, acum la alegere!

La masa vecină, cineva deplângea pescuitul cu arcul voltaic practicat de unii, care omoară totul pe o distanţă mare şi e mijlocul cel mai sigur de-a stârpi puietul. E vorba de o falsă productivitate, în fond, pentru că prinzi într-o zi o mare cantitate, pe care o dublezi a doua şi a treia zi, dar peste o lună mai prinzi ciacârul!

Val, care auzea fără să vrea discuţia, îşi notă cuvântul „ciacâr”. Desigur, nu era vorba de vreun soi de peşte, ci de o expresie argotică. Aceeaşi persoană, un ins de vreo 40 de ani, le atrase atenţia tovarăşilor săi de masă asupra unei alte primejdii care paşte Delta: se însămânţase acolo un anumit peşte care se hrănea cu stuf. Tocmai pentru acest motiv se şi însămânţase, că nu era pretenţios, era ierbivor, ca şi văduviţa, se hrănea cu stuf. Însă acesta se înmulţise atât de tare, încât devenise un adevărat pericol. Mâncând stuful, el distrugea planctonul, în ultima vreme începuse vânătoarea „cosaşului” – aşa îl numeau localnicii pe acel peşte-pericol.

Povestitorul îl chemă pe chelnerul care adusese nişte farfurii la masa lui Şandru şi-l întrebă:

— Ia ascultă, mă, primiţi ceva în plus dacă pescuiţi un cosaş?

— Da, răspunse acesta, pentru fiecare cosaş ni se plăteşte separat.

— Vedeţi? zise povestitorul triumfător către comeseni, ca şi când ar fi câştigat cine ştie ce pariu. Vedeţi?

Apoi pe alt ton. Aşa suntem unii, ne pripim cu însămânţarea unor soiuri noi, care ulterior se dovedesc greşite şi începem vânătoarea lor, stârpirea, dacă se mai poate. Natura asta nu e tâmpită – omul se înflăcărase – vorbea din ce în ce mai tare, parcă discuta despre o durere a sa; vorbea despre Deltă ca despre ficatul lui. Nu e deloc proastă şi ea când îşi face un echilibru, ştie cum şi de ce şi-l întocmeşte aşa. Tăind stuful cu nemiluita, distrugem ţânţarii. Pierind ţânţarii, se duc şi păsările, că nu mai au cu ce să se hrănească. Oftă şi mai ceru o votcă – pentru toată lumea, în sănătatea ţânţarilor şi-a efemeridelor, care trăiesc două ore şi când mor toate odată, vezi 2-3 cm de muscuţe moarte pe suprafaţa apei – sar peştii şi le hăpăie.

Cei de la masa vecină ajunseseră la înecuri şi păţanii de acest fel. Val nu putu auzi decât frânturi de conversaţie, pentru că la acea masă erau aşezate şase persoane – 4 bărbaţi şi 2 femei – şi vorbeau toţi odată. Înţelese că unul dintre bărbaţi era să se înece cu un an în urmă în mare, plecând la pescuit cu un salvamar. Vâslise