mult, nu se mai vedea ţărmul şi i se frânseseră lopeţile. Întâi una, apoi cealaltă. Erau duşi de valuri tot mai în larg şi salvamarul plecă înot spre mal, să vină cu altă barcă şi lopeţi. El vâslea cu mâinile, cu ghearele făcute vâslă, vâră braţele până la cot… însă erau valuri mari., şi tot alunecam înăuntrul mării… Nu mai prinse urmarea, întrucât se intercalau alte voci, care depănau altceva, altă istorie. Totuşi, povestitorul îi dădea înainte cu păţania lui. Se pare că salvamarul plecat după ajutor se înecase. „Ca să vezi cum sunt oamenii” – mai auzi Val, deşi această constatare nu era deloc nouă.

Între timp, Şandru şi cu noua lor cunoştinţă viraseră spre aventuri sentimentale.

— N-ar strica s-avem cu noi şi ceva puiet, zise Şandru. Natura, natură sălbatică – femeia, şi ea neîmblânzită până la un punct, alt peisaj… altă viaţă.

Constantiniu nu fu de acord. Iubita nu trebuie cărată în excursii din acestea, când vrei să te distrezi. Numai în caz că n-ai cucerit-o şi ai timp mai mult, să-i faci curte, dacă-ţi poţi permite luxul unei risipe de sentimentalism în zilele noastre.

— Eu din cauza zeiţei Iştar sunt aici, spuse el. Mi-a plătit un fel de bursă de 2.000 de lei să mă refac.

Şandru, nefamiliarizat cu mitologia babiloniană, înţelese întâi „şiştar”, apoi „biştar”.

— Da’ ce, ai luat şperţ? se interesă el.

Constantiniu vorbea cu mult cinism despre „muieri”, şi Val îşi ciuli urechea. Omul nu era deloc un livresc, aşa cum bănuia la început. Ba chiar, dimpotrivă. La întrebarea lui directă dacă-şi pierde mult timp în bibliotecă, răspunsese că „niciun minut”. Nu mai trecuse printr-o bibliotecă din timpul facultăţii, când se ducea să ochească vreo fată mai simpatică. Cu lectura particulară sta destul de prost în ultima vreme, e ca acel vizitiu Selifan, din Suflete moarte de Gogol, care citea de ani de zile o carte de chimie şi ajunsese la pagina 13, minunându-se că din litere, puse una lângă alta, pot ieşi cuvinte şi chiar idei – pe care desigur nu le înţelegea. „Cartea mea, pe care o tocesc, e viaţa, spuse el, cu o intonaţie specială, putând însemna şi-o autopersiflare. Şi am ajuns şi eu tot la pagina 13. Iar singurul subiect care mă interesează în această bucoavnă, sunt ele sau dumnealor, cum vreţi să le ziceţi. Sarea şi piperul”.

— Nu aveţi un respect exagerat pentru sexul frumos, aşa mi s-a părut, remarcă Val.

— Dimpotrivă, le ador! Însă din cauză că le cunosc prea bine sufletul… Să nu dea domnul să ajungeţi să înţelegeţi misterul feminin! O să-ncercaţi o mare deziluzie. Mă port cu ele cam brutal, recunosc… dar asta spre binele lor.

— Aveţi multă experienţă în domeniu? întrebă Val.

— Nici mai mult, nici mai puţin decât trebuie, zise el. Ca orice om normal.

(„Se cam contrazice, se gândi Val, adineauri trecea drept un mare cunoscător, acum spune că experienţa lui este egală cu a tuturor celorlalţi”.) Încurajat, Constantiniu trecu la partea teoretică a problemei. În primul rând, o soţie inteligentă ar trebui să-şi trimită bărbatul din când în când în târg, ca să mai înveţe ceva carte. Apoi, un bărbat care se respectă trece prin tot felul de experienţe amoroase, dintre care trei pot fi mortale. Dacă ai trecut de a treia mortală – ţi-a ieşit slalomul ăsta –, nu mai ai moarte, poţi să-i dai înainte fără nicio grijă. El avusese până acum două cazuri grave, deosebit de grave, şi, slavă domnului, scăpase nevătămat.

— Ei, nu mai spune! făcuse Şandru, căruia îi plăcea să afle cancanuri, era curios ca o cumătră.

— Trebuie să fac întâi o paranteză, continuă Constantiniu, şi să vă spun că sunt om însurat a doua oară. Şi prima, şi a doua oară însurat „cu forţa”. Dar astea nu le trecem la cazurile grave. Cele două cazuri grave au fost următoarele.

Li se aduse ciorba de peşte, aburind, şi pe un fund de lemn mămăliguţă galbenă şi zâmbitoare, ca o malaeză. Jocul de cuvinte al lui Val nu fu gustat).

Puneţi două puncte şi continuaţi după ce mâncăm ciorba, zise Şandru. Să nu se răcească, ar fi păcat.

— Exact. Chiar aşa vom face, admise Constantiniu, adulmecând ciorba. Dar grozav mai miroase.

Mâncau ciorba de peşte, cu hlăpăieli, fiindcă ardea. Pe fereastră se vedea cum plouă mărunt, ca toamna. Afară era tot un fel de ciorbă de peşte, ei înşişi, îşi închipui Val, sunt nişte peştişori plutind pe undeva, pândiţi de cine ştie ce lingură. Se uită, printre două ridicări „de lingură, mai atent la Constantiniu şi cuvântul „peştişor” iar îi veni în gând.

— Aşaaa! spuse Şandru, care termină primul şi mai ceru o porţie. Acum poţi să-i dai drumul. Dar voi nu mai vreţi una? Cu ardei iute, simţi că-nvii! Aşa l-o fi-nviat Christos pe Lazăr, cu ardei iute…

— Şi cu ceapă, adaugă Constantiniu, râzând. I-a spart o ceapă sub nas şi i-au dat lacrimile. Le-au dat lacrimile şi paznicilor. Vorbim serios, adăugă el, cu gura plină. Iisus nu putea face minunile decât cu o minimă cheltuială de energie, şi folosind din plin resursele naturale avute la-ndemână: vinul îl „storcea” din apă, cu doi peşti sătura cinci mii de oameni şi din pat făcea caleaşcă. Ia-ţi patul şi umblă! Umblă brambura! Adică visele elementare de ciclu I, ca să zic aşa, el le satisfăcea în modul cel mai simplu.

— Aveţi dreptate, zise Val, mirându-se de remarca lui Constantiniu – „e totuşi un tip interesant”, se gândi el – mare dreptate aveţi. Vindecarea orbului s-a făcut tot aşa după reţeta: la mintea cocoşului, adică s-a aplecat a luat puţină tină de pe jos şi l-a uns pe nenorocit.

— Neagră mizeria dracului trebuie să mai fi fost pe-atunci! spuse Şandru, punând lingura jos şi ştergându-se la gură c-un şerveţel de hârtie pe care erau imprimate cuvintele „Poftă bună!”. Terminase şi a doua porţie de borş, şi chelnerul tocmai le aduse felul doi: cârnăciori olteneşti cu fasole albă.

— Biblia e un foarte interesant document muzical, se auzi de la masa vecină.

(Ca să vezi cum se molipseşte conversaţia. Cum e cu ideile care plutesc în aer!)

— A spus „muzical”? întrebă Val.

— Nu, medical.

În partea cealaltă, una din cele două femei era de părere că nemţii sunt neîntrecuţi