— În schimb, nu ştiu să facă murături, nu cunosc murătura, fraţilor! interveni uimit un domn gras, care semăna puţin cu Şandru, numai că era chel. Am stat un an de zile la Leipzig şi turbam că nu găseam varză acră şi gogonele. Până la urmă, m-am apucat şi le-am făcut eu, am pus varză într-o găleată la murat şi murături într-un sac de plastic. După trei săptămâni simţeam că trăiesc, da’ duhnea tot blocul a acru, a trebuit să le scot pe balcon, protestau ăia, dar nu m-am lăsat, Was für ein solcher… miros! Na, cum se zice la miros? Ce pute? se mirau nemţoaicele pe scară. „Pe dracu pute. Nu ştiţi să trăiţi.”

Abia când ajunseră la cafea şi ţigară, cinstindu-se între timp cu câte-un păhărel de vin, Constantiniu îşi aduse aminte de cele două puncte şi spuse brusc:

— Unu. Poate n-o să mă credeţi, dar sunt omul care a sărit de la etajul trei cu o umbrelă, ce nu s-a deschis.

— Serios? interveni domnul de la masa din dreapta, cel care luase apărarea Deltei şi era contra distrugerii planctonului.

— Da, spuse Constantiniu, să vedeţi cum a fost.

— Bună ar fi fost o narghilea, zise Şandru, trăgând din ţigară. Să stai aşa turceşte pe nişte perniţe, afară să cearnă mărunt, ca acum, tu să n-ai nicio treabă şi să tot asculţi din „O mie şi una de nopţi”.

— Ţie nici nu ţi-ar trebui perniţă, râse Val.

Cei de la mesele vecine întoarseră capul şi-i priviră pe Şandru, grav şi revărsat, şi zâmbiră.

— Şi cum a fost, domnule, atunci cu umbrela? zise acesta, pentru a abate atenţia celorlalţi. Scosese un creion şi-l ascuţea cu un cuţit, ca şi când ar fi avut de gând să scrie, să-şi noteze ce-aude. Să-i ia un interviu. Nu, serios, se poate sări de la etajul trei fără să-ţi rupi gâtul?

— Păi, eu ce v-am spus? se-nfierbântă Constantiniu. Cădeam, domnule, c-o viteză…

— … direct proporţională cu greutatea… situaţiei, râse Val.

— … cădeam, oameni buni, făcu Constantiniu un gest, de parcă i-ar fi luat martori pe toţi cei din restaurant, ca un bolid, ca un monolit.

— … monopat… (tot Val)

— … şi umbrela nu se mai desfăcea: „Nucule, îmi ziceam pe la etajul doi, ia-ţi adio de la viaţă, băieţaş! Toată pasărea pe limba ei piere. Mi-am adus aminte şi ce zice ardeleanul când alunecă de pe acoperiş: „No! No, no! No, amu!” Râse, savurând de unul singur gluma necunoscută celorlalţi. Bine că n-am dat drumul umbrelei din mână. Pe la etajul întâi era o sfoară întinsă – o sfoară de rufe întinsă între blocuri, sau o sârmă, dracu ştie ce – şi umbrela s-a agăţat zdronc! de ea… şi-odată mi-am pierdut din avânt. Am stat puţin aşa atârnat şi când s-a rupt umbrela, era de damă, umbrela respectivei, nu prea rezistentă, mi-am continuat expediţia. Însă acum n-am mai prins viteza aia, am avut timp să-mi organizez mişcările şi-am căzut pe vine într-un strat de flori. Ba chiar mi-am permis să mă feresc, să nu calc vreo floare… Întotdeauna am fost atent nevoie mare cu femeile şi cu florile, conchise el.

— Ăsta a citi „Decameronul” şi ne vinde nouă gogoşi, se auzi un glas.

— Boccacio e un clasic. Sigur că l-am citit, ripostă Constantiniu, dar când eram copil, în fragedă pruncie. Însă îl am pe-al meu, domnilor. Şi cred că orice bărbat şi orice femeie îşi are decameronul personal de dragoste. Numai că unii îl ţin la fondul secret, fac pe misterioşii, pe sobrii ori pe mironosiţele, iar eu povestesc la toată lumea din experienţa mea. Eu şi cu Boccacio, poftim! zise el întorcându-se şi spre locul de unde se pronunţase adineauri cuvântul „decameron”. Ca să înveţe şi alţii, să se amuze, şi să ştie la ce se pot aştepta.

— Lasă, domnule, astea! zise Val. Asta e partea moralizatoare, şi nu ne interesează. Deci, primul caz mortal, pe care l-ai fentat. Bun. Şi al doilea? (Dar vorbeşte, te rog, m-ai încet, că uite cască ăştia gura.)

— Al doilea a fost… ca să zic aşa, un caz şi mai încuiat Nucu zâmbi.

— Ei, ia spune! îl îmbie Şandru.

— Persoana mă tot îndemna: „Hai, du-te!…”

La mesele vecine izbucniră râsete şi chicoteli, ca şi când lucrurile se întâmplau chiar atunci, parcă asistau la un spectacol. Nucu Constantiniu povestea frumos, nuanţând cuvintele, făcând pauze pentru a sublinia o poantă şi gesticulând.

— Văzând că nu e nicio scăpare, am mai ieşit eu pe balcon, m-am uitat jos, oamenii abia licăreau… Vă amintiţi descrierea făcută de Aurel Vlaicu din avionul lui: „jos vedeam Argeşul şerpuind ca o panglică albăstruie”. Citez din memorie. Aşa vedeam şi eu şirurile de maşini mici, ca nişte panglici albastre. M-am aşezat pe marginea patului şi i-am cerut o biblie. Dacă vine, să mă găsească făcându-mi rugăciunea. Avea o biblie în nemţeşte (era săsoaică), scrisă cu litere gotice. Ce credeţi? În starea aceea de încordare, am înţeles ce scria, cu toate că nu ştiu nemţeşte, iar alfabetul gotic îl vedeam pentru prima dată. I-am citit un verset şi l-am tradus exact, iar ea n-a vrut să mă creadă că n-am habar de limba germană.

În timpul ăsta i-a venit o idee – de unde se vede că lucrul sfânt tot sfânt rămâne, spre bătrâneţe îmi propun să devin bigot. Dă telefon mecanicului de bloc, şi culmea! îl şi găseşte. Îl cheamă, vine acela şi-n zece minute eram în lift… Pa şi pusi! Când am ajuns jos, tremuram ca varga, mai tare chiar decât tremurasem prima dată când atinsesem pământul, venind pe calea aerului.

Asta e tot, încheie Nucu. Se auziră hohote. Pe la mese începură tot felul de discuţii. Dacă, în astfel de situaţii, e mai bine să te agiţi, găsind o scăpare, ori să stai liniştit şi să te faci că plouă? Cum plouă acum afară.

— Domnule, să ştii că-mi placi! îi spuse Şandru lui Constantiniu. Bravo ţie! O viaţă are omul şi e bine să şi-o trăiască, nu să şi-o piardă ca mine prin tot felul de şedinţe – intri dimineaţa şi ieşi seara.

— Lasă că nici dumneata nu pari un sfânt de pe perete, zâmbi Constantiniu.

— Nu