că eu aş fi uşă de biserică, reluă Şandru, dar n-am timp, domnule. Sunt angrenat în atâtea mecanisme şi şuruburi, că şi nevastă-mea zice: mai scoate-mă şi tu la un local… îşi dădu seama că atinsese o coardă sensibilă, că umblase la măseaua cariată şi făcu un gest de lehamite.

— Eşti un om norocos, îi spuse Val lui Constantiniu, mai mult ca să schimbe vorba, să nu vadă Şandru c-a observat gafa comisă. Totodată, îi era teamă că începe şi acesta să se spovedească acolo în public, să spună cum prietenul lui cel mai bun, adică el, i-a luat steaua de pe cer. („E drept că am cunoscut-o întâi pre ea” – îşi pregătise Val un fel de scuză.) Dacă ai trecut prin atâtea fără să păţeşti mai nimic, înseamnă că ai noroc.

— Prea mult chiar! spuse Constantiniu, oarecum scârbit. Deunăzi, n-am găsit una pe stradă, în puterea nopţii? Nu era dintre cele pierdute… O frumuseţe, stai să-ţi arăt. Constantiniu dădu să caute prin buzunare ca şi când i-ar fi avut poza. Însă îşi aduse aminte că doar îi ceruse o fotografie, dar ea nu-i dăduse. În primul rând, n-am mai văzut un păr aşa de lung ca al ei, zise el.

— O fi cu totul şi cu totul de aur… glumi Şandru, ca în basme: fata cu părul cu totul şi cu totul de aur şi aurul cu totul şi cu totul galben ca arama.

— Aproape… domnule! Aproape ca în basme. La început, nici nu mi-am dat seama, am pus mâna din obişnuinţă, în virtutea inerţiei, aşa cum cerşetorul care adună chiştoace de pe jos ia şi o pungă cu napoleoni fără să-şi dea seama la început că aceea valorează mai mult decât un chiştoc.

— Nu cred că pe vremea pungilor de aur… existau chiştoace, observă Val.

— Ai dreptate… atunci se fuma trabuc, narghilea… Naiba mai ştie ce… ori nu se fuma deloc. Dar am vrut să fac o comparaţie.

Noaptea târziu… mai bine zis: spre ziuă. Mă duceam la gară. Şi prin dreptul parcului o mogâldeaţă care făcea semne disperate cu mâna. „Puneţi farurile pe ea, faza lungă”, i-am spus şoferului. Era o femeie despletită, cu un păr până-n pământ, asta mi-a atras în primul rând atenţia. Şoferul a oprit taxiul. Ea s-a urcat, fără să scoată un cuvinţel. A mers eu mine.

— La Cluj, desigur… spuse Şandru… asta s-a întâmplat în Cluj, nu? Spuneai că eşti de-acolo, adică acolo locuieşti.

— Da, locuiesc acolo, însă întâmplarea a avut loc la Bucureşti… Ceva foarte caraghios, vă asigur.

— Când? întrebă Val.

— Acum vreo trei săptămâni…

— Interesant… făcu Val… simţind cum i se pune în funcţiune un ciocan în inimă. Poc poc, poc, poc! Aşa-ncepuse să-i bată.

— Abia peste câteva zile, continuă Constantiniu, mi-a povestit cum voise să se sinucidă, să se înece… mă rog. Eu n-am crezut-o, în sfârşit o întreagă tărăşenie…

— Spune… spune… îl îmbie Şandru… mare pişicher mai eşti! Şi aşa, zi, ţi se aruncă cucoanele de gât, fără să te cunoască, fără nimic… aşa la voia-ntâmplării? Zău, că nu te cred.

— Păi, e chiar de necrezut! se înfierbântă şi mai mult Constantiniu. Şi începu să le spună de-a fir a păr totul despre „găselniţa” lui. Numai numele îmi scăpă, se lăudă el. Adică n-a vrut să mi-l spună. A zis să mă mulţumesc şi cu ăl mic…

— Care e numele mic? întrebă Val, de altfel n-are nicio importanţă.

— Sigur că n-are nicio importanţă, reluă Şandru… Şi către Constantiniu: cum ziceai c-o cheamă?

— Aia e, că nu-i ştiu decât numele mic – Olga. A zis să-i spun „Olguţa”.

— Frumos, făcu Şandru.

— Cam banal, adăugă Val.

Constantiniu le relată cum o instalase la un hotel, cel mai ieftin bineînţeles, şi la început nu voise să se atingă de ea, se purtase ca un domn, cu baston şi melon, ca un domn din filme; o vedea dimineaţa în fugă, înainte de-a se duce la slujbă, îi săruta mâna, o întreba dacă are nevoie de ceva şi-i mai dădea câte un telefon peste zi. Se ferise oarecum de ea, pentru că, una: situaţia lui familiară era de aşa natură încât nu-i permitea o nouă încurcătură „în următoarele 15 zile” şi, două: se temea de această apariţie misterioasă! Putea fi chiar o spioană, paraşutată, care-i căzuse-n braţe din cer… Însă tocmai această cădere din cer i se părea suspectă… vreun OZN? Vreo veselă zburătoare?

— Nu cred că era spioană, zise Val.

— Până la urmă, m-am convins: o gâsculiţă de-a noastră, care-a suferit sărăcuţa un eşec sentimental. Atunci i-am spus cinstit ce fel de om sunt, să nu-şi pună nicio speranţă în mine şi aşa mai departe. Voiam s-o iau de mână s-o duc la soţu-i prea iubit, spunea că e măritată… Însă când am pus mâna… mi-a fost greu să mă mai dezlipesc… vă închipuiţi… Fără glume: are pe vino-ncoa, Ptiu! că n-am o fotografie să vedeţi şi dumneavoastră ce fel de contemporane avem.

Aici Constantiniu făcu o digresiune „filosofică”. Spuse că în loc să se facă cheltuieli aşa de mari cu cucerirea spaţiului cosmic, ar trebui să se îndrepte cercetările în direcţia „eternului” feminin. Ar costa şi mai ieftin şi rezultatele ar fi şi mai spectaculoase. Pentru că să zicem că omul ajunge în lună. Ce-o să găsească acolo? Piatră lângă piatră. Însă sufletul tovarăşei noastre de viaţă este un cosmos mult mai misterios şi mai accidentat. El, în ceea ce-l priveşte, se considera un cosmonaut voluntar, care a pornit în explorarea eternului feminin.

Şi Şandru, şi Val mai avură tăria să râdă. Le era teamă că omul din faţa lor se va pierde în această digresiune. Constantiniu însă, oftând, le mărturisi că, uite, numai gândindu-se la ea i se făcuse dor de casă, de hotel.

— Ştiţi că era cât pe ce să vină cu mine? De fapt, ideea cu ieşirea în Deltă îi aparţine, ştiindu-mă pe mine pescăruş romantic, albatrosul lui Baudelaire. Şi tot dumneaei a plătit deplasarea, bineînţeles. Însă la urmă n-a mai vrut să meargă, o uşoară migrenă… Şi m-a lăsat singur…

— N-avea bani la ea… nenorocita… zise Şandru.

— Avea un C.E.C., îl asigură Constantiniu senin. Două mii de lei o costă borşul ăsta minunat. Merită, nu? Bineînţeles, îi voi înapoia banii… însă mai târziu.

Lui Val îi trecuse primul şoc. Căta