din când în când spre Şandru, să vadă cum reacţionează. Acesta era galben-verde (umbra vânătă). Îi punea tot felul de întrebări; iar neghiobul intra în amănunte. Şandru simţea un fel de voluptate – asemănătoare celei produse de autoflagelare – să asculte detalii şi-l tot stimula pe străin să-i mai spună.

Constantiniu, desigur, înflorea mult lucrurile, însă esenţialul era adevărat şi asta conta.

Culmea e că la întoarcerea în Bucureşti o să-i spună ursului păcălit de vulpe c-a fost la Cluj să studieze nişte tablouri. Şi-o să-i vorbească despre maeştrii flamanzi.

— Cine sunt aceştia? sări Şandru, dar văzându-l pe Val lărgindu-şi gura până la urechi, râse şi el mânzeşte. Flamanzi vasăzică… flămânzi! rânji el. Domnule, eşti nemaipomenit! Ce grozav îmi pare că te-am cunoscut, vino încoa să te pup.

Constantiniu crezu că omul se-mbătase (aşa judecase reacţiile acestuia din ultimele minute şi interesul crescând pentru subiect) şi se aplecă peste masă să-i facă mendrele. Îi întinse obrazul – acesta se întinse şi el pe deasupra tacâmurilor goale şi-l pupă zgomotos, ţoc! ţoc! Şi pe un obraz şi pe altul şi-odată îi băgă cuţitul în burtă.

Constantiniu se ridicase puţin şi burta îi venea deasupra mesei şi în primul moment Val nici nu înţelese ce se-ntâmplase, crezu că s-a vărsat o farfurie cu ciorbă, ceva. Totul se umplu de sânge imediat, iar Constantiniu zise doar: Ce faci, frate? apoi atrase atenţia să se şteargă bine cuţitul să nu se infecteze. Aiura. Căzuse jos, grămadă… Lumea se strânse în jurul lui şi se găsi şi un doctor. Domnul cel gras, care semăna cu Şandru,. Era medic şi luă primele măsuri.

Şandru rămăsese cu cuţitul în mână, ca un năuc. Spuse că voise pur şi simplu să-l pupe. După aia „pe drum” îi venise ideea să-i dea un pumn în burtă porcului, dar uitase că în mâna aceea avea cuţitul cu care tocmai îşi ascuţea un creion, când acesta începuse să-i relateze nostimada cu Olga…

Abia acum se iscă învălmăşeala ce se produce, de obicei în astfel de situaţii. Toţi voiau să-l vadă de aproape pe Constantiniu, venise şi personalul restaurantului, bucătarii, cu şorţuri albe şi cu cuţitele în mână, se îmbrânceau şi vociferau, Şandru părea el însuşi un bucătar şef, numai că fără tichie şi halat.

— Luaţi-i cuţitul din mână! se auzi o voce. Feriţi-vă din calea lui! Nu vedeţi ce privire are? E turbat, are spume la gură…

Val îl luă de-o parte, îi spuse să stea liniştit, trase o înjurătură „situaţiei împuţite” şi se repezi la doctorul care-l pansa pe rănit.

— A murit? A murit? se auzea din toate părţile. Ca şi când abia atunci ar fi înţeles ce se întâmplase, Şandru, de unde stătuse ca un mieluşel în ultimele minute, începu dintr-odată să ţipe ca un disperat şi să-şi dea cu pumnii în cap: „M-am nenorocit!”

Câţiva bărbaţi săriră la el şi-l liniştiră. Acum Şandru stătea cu mâinile împreunate, ca şi când aştepta să-l lege cineva.

— Ce zici, doctore? E vreo speranţă? îl întrebă Val pe grasul care cu o mare îndemânare se ocupa de Constantiniu.

— Dacă nu i-a atins un organ important, scapă! spuse acesta. Numai că trebuie transportat imediat la spital. Se improviză o targă şi rănitul fu cărat la vapor. Chiar Val era unul din cei care duceau targa, celălalt, un bucătar mult mai voinic decât el.

În timp ce mergea pe un fel de potecă spre rada unde era ancorat micul vaporaş, Val se gândea că „i-a murit moartea”. „Şi-a ascuţit un creion şi-a trecut la treabă. Mai bine îşi trecea conştiinţa pe curat, ştergea, mai îndrepta, mai punea umărul, când era gata să dea în şanţ; dădea o gravitate filozofică”.

Acest Constantiniu, care se ivise pe neaşteptate, fusese o pleaşcă pentru el, pentru Val, îi salvase viaţa. Avea dreptate cel de pe targă, în viaţa de Don Juan treci prin trei încercări mortale. Dacă scapă şi de data asta…

Ajunseră la vapor şi-l depuseră într-o cabină. Când să plece vaporul, câţiva chelneri veniră gâfâind spunând să oprească. Nimeni nu plătise consumaţia.

— S-a plătit, domnule, s-a plătit cu viaţa, glumi cineva.

Plecarea mai întârzie un sfert de oră, care i-ar fi putut fi fatal pacientului, însă orice consumaţie trebuie plătită. Şi el plătise tot un fel de consumaţie.

În sat era un mic spital, mai mult dispensar, punct medical cu un personal specializat, ca să zicem aşa, în cazuri de-acestea. Noul spintecat nu-i impresionă prea tare pe cei doi doctori, amândoi tineri, dar acriţi parcă de timpuriu, şi nici pe surorile târşite prin de-al de-astea, care nu vărsară măcar o lacrimă.

Constantiniu fu pus pe masa de operaţie. Operaţia dură destul de mult. După câteva ore, Şandru, care stătea ca un muţunache uitat la uşa sălii de operaţie, încurajat însă tot timpul de Val, care îi spunea glume cu olteni, află că individul trăieşte.

— Eşti bun de cinste, şefule! îi spuse Val.

— Spune, domnule, cum am putut eu face asta? Cum am putut face una ca asta? întrebă deodată Şandru ca şi când Val era în măsură să-i dea explicaţia, iar el se arăta extrem de curios s-o afle.

— Ei, lasă, să nu analizăm, c-o să ai destul timp să te gândeşti. Ce să mai intrăm în amănunte!

— Chestia e că nenorocitul îmi era într-adevăr simpatic. Inteligent, plin de spirit, vorbea foarte degajat şi grada în aşa fel cele povestite, încât nu se putea să nu-l asculţi c-o anumită plăcere. Mă convinsesem de la-nceput că spune baliverne, că e un lăudăros, dar îmi plăcea cum le spune. Iar când a trecut la cazul acela concret… abia atunci mi-am dat seama ca e un om cu o anumită experienţă de viaţă… şi l-am ascultat cu sufletul la gură... parcă îmi devenea şi mai simpatic, pentru că într-un fel ne răzbuna pe amândoi… amândoi am fost două mămăligi şi uite cine a tras foloasele… Şi de-aceea am şi vrut să-l sărut frăţeşte… însă în acelaşi moment, când m-am aplecat spre el, mi-am dat seama că trebuie să dispară unul din ei… ori el, ori ea…

— Ori eu… zise Val.

— Ai scăpat ca prin urechile acului, degeaba râzi... Şandru se închină. Domnule, ferească Dumnezeu de omul gelos! Nu mai eşti tu, un altul ia hotărâri în locul tău, peste capul tău,