Val nu-i răspunse; îi pierise zâmbetul de pe buze. Dacă nu sărea ăsta, cine ştie, poate că-l pocnea el pe individ. Nu putea s-audă pe cineva povestind astfel de lucruri despre ea. El o idealizase, şi ce auzea suna ca o profanare… Cum a avut puterea să se abţină? Da, e şi-o voluptate perversă în a asculta astfel de relatări despre fiinţa iubită, un fel de a te lăsa muşcat de vipere, care parcă te şi gâdilă. Se temea la un moment dat că idila nu va demara năprasnic, că tipul nu va avea curajul să meargă mai departe, c-o va opri la o simplă strângere de mână, deşi chiar asta parcă îi răsucea un cuţit în piept. Ar fi vrut ca de la acela să afle cele mai groaznice lucruri despre idealul său, lucruri de neînchipuit şi pentru o femeie; de neînchipuit chiar şi pentru cea mai decăzută. Cu cât Constantiniu, încurajat de atenţia care i se arăta, îşi dădea tot mai mult drumul la gură şi relata faptele, cu atât el simţea în adânc un fel de fericire stranie… Ca şi când de mult se chinuiau să afle dacă exista sau nu Dumnezeu şi vine, pică de-odată unul care a înviat din morţi şi spune detaşat: „Da, domnule, nu există! Scurt pe doi. Nu există. Mi-a spus chiar el.” Atunci tu te simţi fericit, pentru că te-a scăpat de chin, de povara căutărilor, de răspunderea pentru Dumnezeire, de parcă fiecare om ar purta răspunderea pentru o anume cantitate de Dumnezeire din univers şi asta te-ar apăsa îngrozitor. La început, Val voise să-l abată pe alt făgaş, să schimbe naibii vorba... să-i explice de ce ploua tocmai atunci, mă rog, o banalitate. Îşi dăduse seama cu câteva momente înainte despre cine era vorba în propoziţie, subiectul cu plete, de care Constantiniu făcea atâta caz. „Deci, trăieşte – îşi zise el. Una la mână. Două la mână, bravo ei, ştie să trăiască! Cu mine face pe transcendentala, fuge să se ascundă în mister, în aureola maicii preciste… aşa îţi dă a-nţelege, şi, când colo, ea se cuibăreşte sub prima plapumă, în patul primului fotbalist, rugbist, primului găgăuţă cu pantaloni călcaţi zilnic şi cu servietă de-aia sistem geamantanaş, care face ţac, ţac. Ptiu! Bine că mi-am luat grija!” Apoi voise să mai afle ceva: unde se găseşte ea acum, ca şi când ar fi trebuit să se ducă să-i spună toate aceste gânduri la ureche. La urmă, a fost prea târziu – intrase pe fir Şandru –, şi Val se distrase o vreme urmărindu-i reacţiile. Şandru, pe de o parte, nu voia să se arate prea curios, ca să nu observe Constantiniu şi să schimbe vorba. Pe de alta, nu voia să se arate că suferă, în faţa lui Val. Dacă el i-ar fi făcut măcar odată cu ochiul, sau i-ar fi spus o vorbă-n doi peri pe care ăla să n-o-nţeleagă toată, puterea rea care se aduna în Şandru, forţa acestor două refulări, plus mânia, spiritul justiţiar trezit la auzul celor relatate, poate că s-ar fi dezumflat. Omul ar fi râs, ar fi mai cerut o votcă… Ar fi înţeles că nu e singur şi că, de fapt, pe Val ar trebui să-l doară mai tare… Acestuia însă îi plăcuse cum fierbe, cum se perpeleşte Şandru, pe care, în ciuda prieteniei de neînţeles, îl ura, da, îl ura din toată iubirea pe care o avea pentru Olga, cu toată pasiunea aceasta nefericită, transformată, răsucită, transformată prin răsucire într-un sentiment… mai uman. „În fond – îşi zise – e nevasta lui, lasă-l să sufere, să se perpelească.” Până la urmă, se angajează amândoi într-un fel de cros; care suferă mai tare… şi Val pierduse… Adică nu ştia dacă Şandru suferise mai tare… dar suferise mai repede! La acest gând, zâmbi.

— Ceea ce mă miră, îi spuse el lui Şandru, acesta începuse să se plimbe agitat de colo până colo, prin faţa uşii sălii de operaţie, ca şi când ar fi voit să-l vadă cu ochii lui pe Constantiniu viu, şi să-l ia la o ţuică, e că tipul îşi permite să facă publice astfel de lucruri. Eu nu m-aş preta la aşa ceva în ruptul capului, nu ştiu de ce, e ca şi cum i-ar pieri gustul, un amor povestit îşi pierde orice savoare, se trezeşte, ca vinul lăsat într-un butoi destupat.

— Omul e un sentimental, produse Şandru această remarcă demnă de atenţie.

Val nu ştiu dacă se referea la om în general, ori la omul cutare, la individul.

— Nu-i exclus să fie cum spui. Te referi la… targă?

— Da, el nu poate trăi decât aşa, făcând cuceriri uşoare, lăudându-se cu ele, comportându-se detaşat tocmai pentru că, în fond, e un mare îndrăgostit.

— Un mare amant!

— Nu, un tip care nu trăieşte decât pentru asta, el fără asta se sufocă, moare.

— Dar uite că nici aşa… nu poate supravieţui.

Tocmai acum apărură şi organele de miliţie, care întrerupseră această discuţie „filosofică”. Se putea ca Şandru să aibă dreptate: Constantiniu proceda ca Socrate, care învăţa din mers, ştiind mai multe decât oricine, dar făcând pe prostul, pentru a-l lăsa pe interlocutor să se gândească, şi, totodată, speculând experienţa de viaţă a tuturor celor cu care intra în discuţie. Îi aducea până la urmă tot la ceea ce voia, la ceea ce ştiuse dinainte, dar aceştia veneau cu amănunte de viaţă, cu date noi ale problemei, pe care el, Socrate, cât era de savant, – le ignorase. De aceea, şi el învăţa din mers. Ori Constantiniu era un Don Juan peripatetician, care l-a pus în cui pe Platon şi-a trecut direct la Aristotel. Parcă Aristotel era peripateticianul? Constantiniu se lăuda cu aventurile sale tocmai pentru a-i stimula pe ceilalţi să spună ce mai ştiu despre sufletul femeii. Or, în cazul de faţă, se întâmplase că ascultătorii ştiuseră prea multe.

— De ce-ai dat, mă? De ce-ai dat, bă, cu cuţitul? intră unul dintre cei doi miliţieni, cel mai tânăr, care se arăta şi cel mai aprig, aşa e la început, intră