Acesta îi răspunse foarte calm că el n-a dat, n-a dat încă, abia de-acum încolo se pregăteşte.

— Nu, nu… eu sunt acela… zise Şandru; spăşit:

Oamenilor însărcinaţi cu ordinea publică nu le venea să creadă că un domn atât de distins, cu ochelari; mă rog, putea comite un astfel de gest., când cel de lângă el ar fi fost mult mai indicat. Cu cei doi mai era şi un domn civil, înalt, cu chelie şi cu o scurtă groasă.

„De unde cunosc eu pielea asta”? se gândi Val, mustăcind.

De altfel, domnul civil se purta cât se poate de politicos. Spuse că deocamdată trebuiau să dea o declaraţie, să relateze exact cum s-au întâmplat lucrurile.

Val le explică oral, în câteva cuvinte: cazul s-ar putea numi accident, sau rănire prin imprudenţă. Rana se produsese mai mult dintr-un avânt de simpatie, întrucât cei doi împricinaţi – şi sub influenţa alcoolului, bineînţeles –, voiseră să se pupe, bărbăteşte, pe frunte. Rănitul se aplecase prea mult peste masă şi nimerise taman în cuţitul pe care Şandru îl ţinea în mână, pentru că tocmai îşi ascuţea un creion. Rana nu putea fi aşa gravă, deşi e regretabilă, oricum. Că scandalul mare s-a stârnit abia după aceea. Oamenii au început să se agite, să înflorească precum c-ar fi fost o bătaie, din care unul se alesese c-un cuţit în burtă.

— N-a avut loc nicio maltratare? întrebă miliţianul tânăr, oarecum dezamăgit.

— Ce maltratare, tovarăşe! prinse curaj şi Şandru. Ce, am eu figură de turbulent prin restaurante? Uitaţi-vă la mine. Nici n-am luat, nici n-am dat în viaţa mea un pumn, n-aş omorî o muscă. Scoase tacticos portmoneul şi dădu la iveală o carte de vizită pe care o întinse persoanei civile. Aceasta e adresa mea – de la serviciu –, vă stau oricând la dispoziţie. Citind cartea de vizită, care trecu din mână în mână, avântul detectivist al tuturor parcă se mai înmuie. Li se ceru să dea totuşi o declaraţie. Val, ca martor al celor întâmplate, îşi exprimă şi în scris aceleaşi păreri. Era vorba de un mic accident, provocat din neatenţie.

Persoana civilă, aplecându-se peste umărul său (scria chiar acolo pe coridor, unde se afla o masă ce probabil era folosită şi la operaţii), îl întrebă dacă nu putea fi întrebuinţată expresia „crimă cu premeditare”, întrucât era vorba, după câte înţelesese de la ceilalţi, de un gest având ca mobil gelozia.

— Nici pomeneală.

Trecând la Şandru, aceeaşi persoană îl chestionă pe acesta, dar pe tonul cald de sfat, dacă nu cumva fusese îndemnat în comiterea acelui gest necugetat de prietenul său.

— Adică vrei să mă scoţi instigator la crimă! sări Val, auzind întrebarea. Şi apoi către Şandru, ce se arăta la fel de indignat de această insinuare:

— Te rog să nu te bagi tu, că ai pumnul moale! Pe domnul îl pocnesc eu imediat dacă mai continuă cu manevrele.

Domnul îşi ceru scuze – era de altfel foarte politicos în continuare – şi spuse că nu avusese intenţia să jignească pe nimeni.

— Parcă aici, ce, e chestia de jignire sau nejignire! mormăi Val. El îi făcuse de la început teoria accidentului prin imprudenţă, tocmai pentru a-l salva oarecum pe Şandru, să nu se apuce acela să dea cine ştie ce declaraţie, că persoana respectivă îi insultase nevasta. Şandru prinse din zbor sugestia şi aproape îi dăduseră lacrimile la constatarea că Val era într-adevăr un om de inimă, pe care se poate bizui.

— Totul e ce-o să declare şi persoana! zise miliţianul mai în vârstă, frecat de cazuri de-astea, şi vedea totul limpede de la început, în aşa fel încât nici nu mai trebuia să citească declaraţiile.

Val îi luă de-o parte pe toţi trei şi încercă să dea lectură declaraţiei sale, ca şi când îi era teamă că ei n-o să-i înţeleagă scrisul. Miliţianul cel tânăr nu putea să pronunţe expresia „ardei umpluţi”, zicea mereu „ardei umplusuţi”. Îl interesa nu ştiu de ce meniul servit la restaurant. Cineva din grupul de excursionişti i-o fi declarat că respectivii mâncaseră ardei umpluţi? Tot ce se poate.

— Ardei umplusuţi? făcu Val, nu, nici vorbă! Noi am servit borş de peşte şi cârnăciori cu fasole albă. Nici vorbă de… ori ce spuneaţi c-am mâncat?

— Ardei umplusuţi… repetă miliţianul, care, după părerea lui Val, era un înger…

— Ardei umplusuţi, nu, nu, ferească Dumnezeu!

Ieşi unul din doctori şi toţi se îndreptară spre el. Acesta arăta istovit, de muncă, fruntea îi era plină de broboane de sudoare, exact ca-n filme.

— Chirurg? îl întrebă el scurt pe Şandru.

— Eu? Nu… Da’ de ce?

— I-ai tăiat apendicul… Ai făcut o foarte reuşită operaţie de apendicită. Se văită cumva pacientul înainte de aşa ceva, acuza dureri în partea dreaptă? Apoi văzându-i pe ceilalţi că ascultă cu gura căscată, le spuse că nu era nimic grav.

— Să ne dea o declaraţie! se îndesă miliţianul cel tânăr.

— Acum? în starea asta? Dar omul e încă adormit… I-am administrat morfină… Aveţi răbdare… o săptămână-două… După câte am înţeles… n-a fost la mijloc o bătaie… o ceartă ori ceva asemănător.

— Nu, domnule doctor, că bine ziceţi, se amestecă Val. O imprudenţă, ’tu-i mama ei!

Peste câteva zile, Constantiniu îşi revenise. Mergea spre bine. Trăsese o spaimă soră cu moartea şi scăpase cusut cu aţă albă.

Şandru mai rămase două zile la Jurilovca, „la căpătâiul bolnavului”. („Parc-ar fi copilul meu, doamne iartă-mă!”) Apoi, când acesta fu capabil să suporte un transport, îl duse cu o ambulanţă specială la spitalul cel nou de la Constanţa, unde avea el nişte prieteni medici. Ceruse să se facă totul pentru protejatul său (explicându-le pe larg, cum se întâmplase). Păţania lui Nucu putea să-i atragă atenţia măcar asupra unui lucru (dacă nu asupra mai multora): nu trebuie, domnule, să spui aşa, una-două, tot ce ai pe suflet, să te spovedeşti în dreapta şi-n stânga! Nu ştii peste cine dai, cum se întâmplase cu Constantiniu. Însă, cum bine remarcase Olga, amândoi erau plămădiţi din acelaşi aluat. Flecari şi lichele.

Val nu-l urmă pe Şandru la Constanţa şi nici la Bucureşti. Mai rămase acolo-n sat încă vreo săptămână. Se împrietenise cu un băietan, lung şi slăbănog, şi ieşeau împreună pe lac. Îl ajuta la