pescuit. După aceea, Val se întorcea chiar şi singur noaptea, cu barca, şi rătăcea ore întregi printre stuf. Peisajul era nemaipomenit, dacă n-ar fi orăcăit aşa de cumplit broaştele! Jurilovca e unul din centrele importante din ţară unde se recoltează puişorii de baltă pentru export. În România nu sunt prea mulţi amatori de picioare de broască, măcar că e vorba într-adevăr de o delicatesă. Lui îi plăceau. Asistase într-o dimineaţă la „prepararea” mărfii pentru export, într-o hală mare, o ceată de femei şi câţiva bărbaţi tăiau şi spintecau, aproape la propriu, neputincioasele batraciene, care – urlau şi protestau, era un adevărat iad. Se interesă şi i se promise un fel de post – sezonier – ca ajutor de năvodar, la prins broaşte. Nu ştiu de ce simţea nevoia să prindă ceva, să se răzbune într-un fel. „Dacă Olga mi-a scăpat, măcar să prind broscuţa fermecată”, se pomeni el clarificându-şi această pornire.

Însă gândul la Olga îl făcu să grăbească plecarea la Bucureşti, propunându-şi să se întoarcă imediat după. După ce? Nu ştia nici el. Totul se terminase. „Drumul sfârşeşte acolo unde-ncepe”. Idealul văzut de aproape îţi dă un pumn în nas de ţi-l face pătlăgea. Venus, dacă ar avea braţe, ar spinteca broaşte. Era plin de fiere la adresa frumuseţii şi a eternului feminin. Mărturisirea lui Constantiniu îl rănise cel mai tare. Lucru cu atât mai dureros, cu cât el nu schiţase niciun gest de descărcare, celălalt măcar retezase un apendic. Olga, probabil, se întorsese la Bucureşti şi l-o fi căutat pentru explicaţie. Ce explicaţie? Ce să-şi mai spună? Desigur, nu i-ar fi venit greu s-o umilească – o, şi asta i-ar fi făcut multă plăcere! Un sadic doarme în noi şi cum aude deşteptătorul sare ca ars. Constantiniu fusese deşteptătorul. Tipul nu era un fitecine, şi Val, schimbând firul gândurilor, simţi un fel de admiraţie pentru el. Cel puţin acesta răzbuna o parte din prostia noastră, a celorlalţi bărbaţi. Le demonstra femeilor că există un Dumnezeu pe lumea asta. Că orice naş îşi are naşul. Ele, care făceau pe zmeoaicele cu oameni importanţi (ca Val), cădeau ca muştele în plasa de păianjen de cămară, a câte unui fante de Obor, care are noroc şi pe masa de operaţie. „Ce băftoşi sunt unii!” Aproape că-i veni să chicotească gândindu-se, că Şandru se ţinuse după acesta, aşteptându-l să-şi revină, numai spre a putea asculta mai departe. „Şi ia mai zi, cum a fost?” şi-l închipuia el îndemnându-l. Iar Constantiniu se antrena la vorbă şi parcă-l auzea spunând, cu zâmbetul său complice: „Păi abia a treia zi şi-a dovedit adevărata rasă împărătească… blazonul şi însemnele… tot ce-a fost până aici a fost un fel de mezelic.” – Aşa, aşa, ia spune! l-ar fi îndemnat Şandru.

*

Val se trezi peste vreo câteva ore. Avea chef de vorbă.

— Să vă spun ce mi s-a întâmplat! Dar unde e Tudor?

— A plecat la Titu… Ce-ţi închipui? O cunoştinţă de-a lui, profesoară acolo, ştie de-o existenţă à la Hoffman, mă înţelegi, la Cluj… A auzit ceva de uita aşa şi pe dincolo… i-a spus asta mai de mult, ehe, dar deşteptul n-a dat nicio importanţă... Adică nu s-a gândit că femeia aceea cu părul lung şi aşa şi pe dincolo, care face pe misterioasa pe dealul Feleacului, unde toate misterele se dezumflă după trei zile, vorba lui Anton Pann: „Orice minune ţine trei zile”, ar putea fi chiar Olga… Acum plecă după detalii…

Adrian se exprima, contrar felului, său, destul de confuz. Citea o carte şi încă nu se desprinsese din lumea ficţiunii.

— Prea târziu, zise sculptorul plictisit, ca şi când iar l-ar fi apucat brusc un nou val de somn.

— A murit? interpretă Adrian greşit tonul acestuia:

— Dimpotrivă…

— Cum adică „dimpotrivă”?

— Am decedat eu… şi n-am loc de veci, ’tu-i mama măsi, din cauza unor împuţite de stafii! Să-mi scrieţi pe cruce: „Păsărică albă-n cioc” –, şi mai departe vă bateţi voi capul, sunteţi doi, mai încropiţi vreo trei-patru versuri. Dar începutul să fie aşa: „Păsărică albă-n cioc”. Val se puse pe râs. Însă în gama de jos a hohotului. Ceva sumbru, un râs plin de rele prevestiri.

CAPITOLUL XI

O CĂUTĂ la şcoală. Erau mai multe şcoli la Titu, merse şi el la întâmplare la una dintre ele, se duse la cancelarie şi-ntrebă de profesoara Diana-Ioana. „E la oră”, i se spuse, „abia a intrat, va trebui să aşteptaţi cam mult”. Asta nu-l deranja pe tânăr, era bucuros şi oarecum surprins c-a avut noroc, aşa dintr-odată. Nu era obişnuit să-i reuşească vreun lucru, cât de mic, se mira întotdeauna când, scăpărând, vedea că într-adevăr chibritul ia foc: „Ia te uită!” Nu rămase în cancelarie, îi era lehamite să intre în vorbă cu cele câteva persoane aflate acolo, în general profesori începători. Putea spune că e de la ziar, a venit să culeagă material despre şcoala lor, bineînţeles, aceştia s-ar fi simţit flataţi. Adică presa se interesează de modul în care se predă la Titu, ori s-ar fi speriat, Dumnezeu ştie! Întrebă când sună de ieşire şi spuse că revine. Se învârti în jurul şcolii. Oraşul, se vedea cât de colo, era mic. Un oraş de provincie, cu provincia în el. N-o văzuse pe Diana din ziua aceea, când cu muzeul, zâmbi şi nu putea jura că nu-i fusese dor. Dor e un fel de a spune. Se gândise la ea şi atât. Îi era teamă c-o găseşte încurcată (ce cuvânt urât!) cu altcineva aici, mai mult pentru asta venise. Ea nu era tipul de femeie care, pusă pe o bancă în parc, poate rămâne mai mult de zece minute singură. Se găsesc imediat amatori să se aşeze alături, încercând a intra în vorbă. Nu că ar fi fost o „provocatoare”, dar atrăgea atenţia. Atrăgea atenţia de la o poştă. Toţi bărbaţii voiau să fie în preajma ei. La cancelarie unul îl privise cam lung şi chiorâş, auzind că se interesează de ea.

— O cunoaşteţi? întrebase.

— Bineînţeles… Şi voise să adauge: „E soţia mea”, să vadă ce mutră va face încuiatul de ştiinţele naturii, deşi putea foarte bine să fie de geografie ori de caligrafie şi desen,