Când auzi sunetul clopoţelului, mai stătu vreun minut şi intră. Coridorul se umpluse de copii, urâţi şi gălăgioşi. Nu ştiu de ce astăzi totul i se părea urât lui Tudor. Fetele nu erau pieptănate ca lumea, uniformele cădeau rău pe ele, le făceau lălâi, parcă observă vreo două-trei mai isteţe la corp, iar băieţii precis se duceau acum la W.C. Să tragă un fum. Îşi aminti de modul bizar în care colegii săi, care fumau aproape toţi, îl siliseră o dată să „consume”, să „moşească” şi el, prinzându-l în „colţul fumătorilor” şi nelăsându-l să plece. Mai râzând, mai împotrivindu-se, atunci luase cunoştinţă de gustul tutunului… care nici nu era rău… dar nici nu simţise nevoia să persevereze. Diana ieşi, cu catalogul sub braţ, înconjurată de puştani – era de aşteptat – care, sub pretextul că cer nişte explicaţii, i se vârau în suflet. Îi veni să-i ia la palme. Apoi, se gândi că ei n-au nicio vină – dacă el însuşi se înghesuie. Ce caută el aici? Gânduri, gânduri, gânduri, că-n gânduri suntem tari. Nu ne bate nimeni.

— Diana! („Mai bine să-i spun Ioana, că primul nume l-a cam consumat… odată cu defrişările de păduri şi de mitologii… zeiţa Diana, e pe drojdie!”). Ioana!

— Ia te uită! Tudorel! Dorel! O umbră de îmbujorare şi ceva pigmenţi emoţionali în glas. Atât. Numai atât? Tudor ar fi vrut ca ea să-i sară de gât. Nici pomeneală de aşa ceva, îşi strânseră mâna. Putea face el gestul cel spontan, ea fiind timorată, evident, de prezenţa curioasă, obraznică a elevilor, însă nici flăcăul nu era campionul unor asemenea iniţiative! N-avea deloc – chiar deloc în mulţime – acea volubilitate avantajoasă, mină de succese sigure, pentru toţi papiţoii care în astfel de ocazii numai ce se reped, pupă şi pun mâna, ba mai şi pipăie.

— Stai niţel, să duc catalogul. Copii, vedeţi-vă de treabă, nu staţi grămadă şi mai deschideţi geamurile, să se aerisească puţin. Ai picat bine, continuă profesoara. Tocmai am o fereastră. Ca prin minune. Ştii cum e cu cadrele didactice? Nu-ţi vezi capul din activităţi. În afara materiilor, şedinţe, discuţii cu părinţii, cutare elev nu salută pe stradă şi mergi să vezi familia, eşti mereu ori în clasă, între patru pereţi, ori pe drumuri, între patru drumuri… deodată… (râse ca pe vremuri). Şi culmea e că izbuteşti chiar să le faci! Noi, profesorii, suntem mereu legaţi de-un clopoţel, noi şi căluşarii! Orice-ai face, sună şi trebuie să joci. Toată studenţia zici: „Uf, de m-aş vedea odată cu catalogul sub braţ!” îl ai şi constaţi că nu eşti decât un fel de sperietoare a minorilor, în minoritate numerică, monstru sacru şi corp didactic… Vorbea încontinuu, lui Tudor îi plăcu, mai ales că prezenţa lui – se simţea asta –, parcă-i dăduse aripi, roşeaţa uşoară din obraji pe care o observase la început îi îmbujorase şi vorbele şi comportarea. Diana-Ioana îl aşteptase vasăzică, sperase c-o să vină… Domnule, Penelopa a fost totuşi o realitate, femeile găsesc în ele resurse inepuizabile de credinţă, când vor şi au ce ţese, vorba aia. Tudor era într-al nouălea cer. Ea, dincolo de aerul radios, puţin încurcată totuşi, ori poate numai fâstâcită?

— Deci picai pe fereastră? („E liberă, vasăzică.”)

— Nici nu se putea mai bine, avem o oră întreagă la dispoziţie.

Prima fereastră pe care o escalada Tudor Frăţilă în viaţa sentimentală, romanul său de dragoste nici n-avea coperţi, şi foile, puţine şi nesigure, zburaseră una câte una. Un Casanova fără memorii şi memorie afectivă, un Casanova cu lecturi în loc de buduoare, şi interiorizat în loc să urce pe pereţi când i se aruncă scara de mătase.

— Vino! Frumoasa doamnă îl luă de mânuţă şi-i prezentă tuturor profesorilor din cancelarie – „nu era nevoie, frate”. Spuse că e acela care… ca şi când toată lumea trebuia să-l cunoască, şi-l făcu să se simtă destul de stingherit. Era învăţat să se strecoare, nu-i plăcea să fie centrul atenţiei, nici măcar pentru un minut, ar fi dorit un colţ liniştit, de unde să observe viaţa. Iar în cazul concret, un colţ liniştit, micuţ cât o scrumieră, numai să fie singur cu ea şi să ardă în voie. Îi propuse să iasă puţin la aer, „pe fereastră”. Plecară, dar în dreptul porţii Diana se opri şi-l rugă să aştepte un minut. Sosi şi tânărul profesor, cel care îl întrebase la început dacă o cunoaşte. Diana i-l prezentase în cancelarie, dar nu-l luase în seamă, nici nu era atent la numele pe care le spuneau cei cu care dădea mâna. Era un tip destul de bine legat, de altfel, însă aceasta nu constituia un motiv să i-l facă mai simpatic. Mai ales, când înţelese că vrea să-i însoţească în plimbarea lor, întrucât şi dumnealui avea o fereastră. „Te priveşte”, îi replică Tudor, în gând bineînţeles. „Vedea-te-aş spânzurat în clasa-ntâi primară, la ora de dirigenţie.” Deci după cum bănuise, Diana... ah, ce ţi-e femeia!

— E cumva băiatul tău? ridică el din sprâncene, neputându-şi stăpâni răutatea. Data trecută, când ne-am văzut, am uitat, dragă, să te întreb dacă ai copii.

— Tudor! tot trăsnit ai rămas, îl dojeni Diana. Îl asigură că domnul Mărăcineanu e un fin intelectual; un om cu o conversaţie aleasă… (Ca şi când pentru asta venise el de la Bucureşti, că acolo nu putea întâlni tipi fini şi cu conversaţie!)

— Uite care e chestia… – se bâlbâi Tudor – … eu n-am mult timp („de pierdut…” s-ar fi subînţeles?)… mergem spre gară şi în drum discutăm… ce avem de discutat. — De ce am venit? Mi-ai spus de existenţa unei… străine în Cluj… doamna aceea blondă… pe care a cunoscut-o Nucu Constantiniu. Zi-mi unde ar putea fi găsită, pentru că… Ştii… e iubita, logodnica, mă rog, a prietenului meu… care de la fuga ei… a intrat într-o ciroză… vreau să spun criză…

— … financiară? interveni domnul cu conversaţie aleasă.

— Nu, nene! Nu e vorba de bani, ci de suflet! replică Tudor tăios. De-asta am bătut atâta cale! adăugă, spre a şterge orice echivoc. („Sper că proasta vede că m-am înfuriat? Ori e atât de îngrămădită, încât nu-şi dă seama? Bine era dacă o pocneam din capul locului, cum îl