Diana îşi aduse aminte şi… spuse pe tonul cel mai natural că fostul bărbat, coleg de altfel cu dumnealui… Arătă spre Tudor, era cel mai mare crai din lume. Spre a dovedi asta, povesti pe scurt două păţanii, una cu umbrela şi alta cu cheia ruptă în uşă, pe care le ştia chiar de la împricinat, pentru că se întâmplaseră când erau căsătoriţi…

— Cum? îndrăznea să-ţi spună pe şleau toate murdăriile astea?… se indignă domnul fin, care părea şi un ins de o mare puritate.

(„E imaculat. Imaculată concepţie. Aoleu, ce l-aş lua la palme.”)

— Nu, mie nu-mi spunea nimic… că era discreţia întruchipată, împăiată. Câteodată mai scăpa vreo aluzie… Bine plasată… avea şi umor… Dar cum trecea pragul, îşi descărca sufletul la primul întâlnit… şi, bineînţeles, unele îmi ajungeau şi mie la ureche.

— Lasă astea, spuse Tudor. Unde stă?

— Cine?

— Omul acela… al cărui nume ne scapă la amândoi.

— A, da! Îi spuse strada şi numărul, dar îi atrase atenţia să nu facă vreo gafă, întrucât el e acum recăsătorit şi bineînţeles că persoana aceea nu poate sta la el, e pe undeva pe la vreun hotel… dacă n-o fi plecat. La el o aventură nu durează mai mult de trei săptămâni… nu din cauză că s-ar plictisi, ci pentru că… găseşte altceva. Persoana „nouă” nu trebuie să fie neapărat mai drăguţă sau, mă rog, să aibă cine ştie ce calităţi în plus faţă de cea precedentă. Ba, câteodată, chiar dimpotrivă. Însă, aşa e el, o căruţă mereu în mişcare.

— Cui pe cui se scoate! spuse domnul Mărăcineanu.

(„Şi mărăcine pe mărăcine.”) Tudor îl întrebă dacă e rudă cu eroul. N-ar fi exclus, nu?

— Nu. O simplă coincidenţă.

— Păcat.

Mărăcineanu mai încercă să atragă atenţia asupra situaţiei precare a reporterului. Ce face dacă nu găseşte eroi? Ce pune-n ziar, cu ce umple coloanele? Gazetar! făcu el, cu o strâmbătură vizibilă. Nu e desigur o îndeletnicire de invidiat să alergi de colo-colo, cu carnetul de notiţe în mână, să vânezi întâmplări – mulgătoare automate, puerniţe, tineret bovin şi porcin, cum a mai apărut o seră ca din senin – întâmplări care, de cele mai multe ori, n-au nicio semnificaţie. Iar altele s-au mai scris şi ieri, şi alaltăieri, şi răsalaltăieri că realitatea e aceeaşi, nu? Faptele în sine – aproape întotdeauna – n-au nicio semnificaţie. Absolut niciuna, şiruri de zerouri înaintea lui unu – omul. Sunt grămezi de moloz, acei munţi de steril ce se ridică lângă minele de cărbuni, cum a fost muntele de funingine, care s-a dărâmat îngropând o şcoală întreagă cu elevi sârguincioşi cu degetele pe sus şi cadre, dădăcindu-i. Aţi consemnat cumva în ziarul dumneavoastră chestia asta?

— Nu.

— V-a scăpat. Mai peroră pe ideea inutilităţii faptelor băgate pe acelaşi calapod încă vreun sfert de oră. Eu dacă am un singur ziar în casă, fie el apărut şi acum două sute de ani în Piemont, sunt satisfăcut, îl citesc şi ştiu tot. Că într-o parte e bine, că în alta nu, că se luptă, că se speră, unii se opun, altul scrie-o poezioară, se ridică o statuie prin subscripţie publică, la deal, şi se dărâmă una. Peste noapte, undeva mai la vale, mă rog, am acolo tot globul… Pricepi dumneata?

— Cu alte cuvinte, eu am bătut drumul degeaba până aici, că totul s-a fumat, zise Tudor, simţind că se va bâlbâi în curând iar, de indignare. Îl supărau nu atât cele spuse, desigur aici încăpeau discuţii şi-l putea combate uşor, cât mai ales tonul arogant, scepticismul de faţadă, ca să fie interesant. Şi ce punea gaz pe foc era bănuiala că locvacele ăsta i-o poate îmbrobodi uşor pe zeiţa pădurii… Deci nu mai era problema de principii, putea să susţină ăla şi-un rahat, că tot atât de neinteresant i s-ar fi părut! L-ar fi agasat la fel de tare.

— Faptul că m-am repezit aici pentru o oră, să discut c-o veche cunoştinţă de facultate, şi în loc de asta pierd timpul cu dumneata, ascultând baliverne… de ce-mi spui chestiile astea mie, scrie-le la gazeta de perete, dacă-ţi dă mâna; eu citesc toate gazetele, că mă interesează… îl socotesc… acest fapt, foarte, foarte interesant, încărcat de sens... („Şi te mai… adică nu, se cenzură Tudor, să venim cu argumente, să-i aducem băiatului argumente”) Se miră că-i sărise ţandăra mai repede decât de obicei, îi sărise cât colo, ţandăra, departe de trunchiul resemnării. Uneori putea să rabde astfel de mărturii până la capăt. Da, altădată şi în altfel de condiţii de la Titu la Golgota i s-ar fi părut un pas. În alte condiţii, de reţinut. Lasă, nu mai face pe grozavul, zise el – nu putea produce argumente mai solide – şi-ar fi bine dacă ne-ai lăsa singuri. Vezi să nu-ntârzii la oră.

Intrusul se făcu roşu, ca purpura feniciană – nu roşu cardinal, cum i-ar fi plăcut poate Dianei –, dădu să spună ceva. Tânără profesoară interveni, scuzându-l oarecum pe Tudor – glumiseră şi unul şi altul, poftim scuză cusută cu aţă albă! – şi atunci mânia Mărăcineanului se orientă spre aceasta, ca lava Vezuviului, care, după ce a înghiţit Pompeiul, o ia vijelios spre Napoli – să-l vadă şi la urmă să moară. (Percepţiile lui Tudor deveniseră foarte acute.) Malacul o îmbrânci pur şi simplu, acolo pe stradă, să se dea la o parte din viaţa lui, ce i se pusese în cale? (Caraghioşi mai sunt intelectualii fini la mânie, au o logică de fier!)

— Să nu crezi că mă tragi pe sfoară! îi mai aruncă el peste umăr. Cu mine eşti mironosiţă şi între timp faci trotuarul la centru, că n-are cine-l face acolo, s-au redus schemele, şi pe drept cuvânt, la crucea de piatră. Şi mai ai şi neobrăzarea nemaipomenită să-mi chemi aici pretinşi colegi!

Dispăru după colţ (ca taifunul „Claudia”, îşi zise Tudor, care îşi revenise cel mai greu, nu bănuise câtă dinamită are cadrul în buzunar). Parcă aşteptase să-l pocnească, ăla n-o făcuse, şi acum, dracu ştie, se pune problema să-l… bată el… chit că tipul era de două ori mai solid, fusese udat bine, de-aia-şi permitea, poate-l văzuse