Îi părea rău de biata făptură… uitându-se la ea, cât fusese de umilită, înţelese situaţia, cumplită, de-a fi regina balului la Titu… Ce a sperat ea, ce-a visat şi ce-a ajuns? Furtuna avusese şi partea ei bună, risipise ceaţa de pe sentimentele lui, ozonase. O iubea şi, în sfârşit, de bine de rău, rămăseseră singuri… Ca şi când atât ar fi aşteptat, fata îi căzu în braţe… se lăsă moale la pieptul lui… erau acolo pe stradă… şi dintr-odată el se simţi responsabil…

— E vina mea! spuse.

(Diana începuse abia acum să plângă, iar lui nu-i mai veneau în cap alte propoziţii ori fraze.) Lumea – deşi rară – le lua seama… Tudor văzu o bancă, se aşezară.

— E vina mea! tot articula el într-una.

— E vina ta! zise, în sfârşit, Diana, cu o mare claritate, apăsând pe cuvinte… şi Tudor înţelese că dacă viaţa acestei femei frumoase avusese o curbă nenorocită… responsabil pentru aceasta era într-adevăr el şi numai el. Îi fusese dragă, poate că şi ea îl iubea, dar el, în loc să ia iniţiative… O deruta pur şi simplu, o ţinea încurcată… Nu ştiuse să lupte cu rivalii, voia să-i dea mereu probe de superioritate, evidentă, dar pasivă. Ce? Când se bat cerbii în poiană parcă îşi fâlfâie înainte de asta, în coarnele rămuroase, lista cu argumente pro şi contra? E de mirare că nu fugise adineauri, indignat, s-o lase tot pe mâna grea a celuilalt.

— E prietenul tău? întrebă pe tonul cel mai firesc.

— Nuu! spuse ea, printre sughiţuri. Îmi face curte! Atât. Şi, strângându-se lângă el… ce bine c-ai venit! Te-am aşteptat… o, cât te-am aşteptat…

Lui Tudor nu i se mai făcuseră mărturisiri aşa directe... Şi chiar de către ea… Parcă nu-i venea a crede…

— Zici şi tu aşa...

— Tu eşti altfel de om… murmură Diana. Acum cunosc viaţa, pot aprecia…

Stăteau acolo la marginea străzii, pe o bancă, era primăvară… şi dintr-odată târgul acesta mic i se păru lui Tudor foarte simpatic. Între şipcile spetezii observă un păianjen care îşi ţesuse pânza în formă de X… Dacă ar mai face un X, ar ieşi secolul douăzeci.

— Ia te uită… ce păianjen enigmatic… zise el, arătându-i fenomenul.

Diana se uită la ceas…

— Aoleu!… peste cinci minute sună de intrare… mai am două ore… Şi repede, spre a lua-o înaintea bărbatului, care se pregătea nu ştiu ce să spună, să nu-mi pomeneşti nimic de gară! Acum nu te mai las să pleci… Până la unu te plimbi, cunoşti şi tu provincia… du-te la librărie, poţi găsi cărţi pe care nu le prinzi la Bucureşti, şi la unu mă aştepţi în faţa şcolii. Dacă fugi, să ştii că-mi fac seama… Mă arunc înaintea trenului…

— Ca Ana Karenina. Tudor nu putea să scape astăzi, nu ştiu de ce, de tirania literaturii.

O conduse până la şcoală, cu grijă, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca ea să nu calce greşit şi să-şi scrântească vreun picior, ori cine ştie ce să i se-ntâmple. Era prima dată când o femeie i se încredinţa spre păstrare (sentimentul îl mai încercase, totuşi, tot cu dânsa, cu ani în urmă, şi atunci, ca prostul, chiar o păstrase pentru alţii, dar acum gata!) şi dintr-odată crescu în propriii săi ochi, ca şi când ar fi fost numit şeful unei expediţii în vestul sălbatic ori în Bălţile Brăilei… şi pe umeri purta responsabilitatea a zeci de pionieri. Îşi dădu seama că viaţa are şi momente frumoase. E plăcut să fii tânăr şi alte banalităţi de felul acesta, care îl făceau fericit. Începu să-şi scrie în gând demisia, şi aşa urma să fie dat afară, să le-o ia el înainte, şi se va muta aici la Titu… un oraş foarte frumos, cu un pitoresc unic… N-ar fi de mirare ca pe undeva pe aici să se găsească nişte vestigii romane şi chiar numele să derive de la Titus Andronicus… ori Titus Livius… istoricul faimos. Fu întrerupt de aceste gânduri îndrăzneţe în faţa liceului de vocea Dianei care întâlnise un profesor mai în vârstă – deci simpatic – şi răspunzând salutului politicos al acestuia, găsise cu cale să i-l prezinte pe Tudor, care auzi ca prin vis aceste cuvinte:

— Logodnicul meu!

(„Eu sunt sau ăsta o fi?”)

— Deci la prânz, la ora unu, mă aştepţi aici, pa ! Diana îl sărută în văzul elevilor care, dând să intre în clădirea şcolii, întoarseră capul miraţi. Tudor se gândi cu spaimă fericită că soarta lui e oarecum pecetluită.

În ziua aceea fu într-al nouălea cer. Descoperi o mulţime de calităţi provinciei româneşti, îşi dădu seama că numai acolo se poate lucra în linişte, zidit între cărţi, cu femeia iubită, dedicându-se studiului serios şi renunţând la orice agitaţie exterioară, care înseamnă pierdere de vreme. Zeci de prieteni, telefoane, fuga de colo-colo prin sălile de spectacole, citirea ziarelor, care au menirea de-a te ţine într-o stare de încordare artificială – gata, s-a terminat! Va trăi ca un călugăr, ca un filosof! Un alt om simţea cum intră în pielea lui, era ca un şarpe năpârlit, în prima zi după năpârlire. Până să termine Diana cele două ore de predare, scrise chiar un poem în gând, plimbându-se pe străzi şi dând cu piciorul într-o cutie goală de conserve. De mult nu mai avusese inspiraţie. Venea de la sine, atât de uşor! Se opri să-şi noteze poemul pe un plic mototolit, în care îşi primise ultimul salariu. Poezia, bineînţeles, era stenografiată, numai el o putea descifra. Odaia mobilată, închiriată de tânără profesoară, era pe undeva pe la periferie, noroc că periferia nu era departe de centru. O casă modestă pe dinafară, dar înăuntru arăta mult mai bine, impresia ţi se mai lumina, parcă s-ar fi deschis o fereastră în impresie. Camera era spaţioasă, cu un pat vechi cu tăblii de lemn, un dulap cu cărţi şi un preş ţărănesc, întins pe jos de la uşă până la pat. Diana se scuză pentru dezordine. De fapt, totul sclipea de curăţenie; profesoara avea un fel de manie bolnăvicioasă cu privire la asta: ce vedea, freca. Dacă trebuia să plece la Operă