şi observa o pată pe tăblia mobilei, întârzia ca s-o scoată. Spuse că toate lucrurile le lăsase la Cluj – mobila şi celelalte. Şi Opera. Îşi adusese aici doar strictul necesar. Îi puse în mână o perie şi-l trimise în hol să-şi cureţe pantofii. Ea însăşi veni cu o perie de haine şi-i dădu pe spinare. Gulerul lui Tudor era aproape alb. „E felul meu de a protesta contra secolului agitat în care trăim”, se scuza el de obicei. Mă cojesc ca un sfânt de pe o frescă veche. Acum sfântul fu luat la frecat, rugat să-şi ridice pantalonii mai sus, ce-i purta aşa în vine? „pus la punct”, şi băiatul se gândi că n-ar fi de mirare dacă s-ar pomeni dus la biserică.

Plecară însă după cumpărături. Îi propuse să mănânce undeva, la un restaurant, dar ea se opuse. Voia să-i arate cât e de gospodină. Cumpără, ouă, ardei, o sticlă de şampanie, nişte cotlete. Bucătăria era şi aici comună – cu gazda – nişte bătrânei simpatici şi Diana îl prezentă iarăşi pe Tudor drept logodnicul ei. „Înseamnă că nu le-a mai adus altul”, se gândi acesta cu plăcere. Nu se poate să le prezinte logodnicii aşa, unul după altul, în şir indian.

Discutară pe larg despre viitorul lor. Şi el era dispus să se-nsoare. N-o făcuse până atunci, pentru că… o aşteptase pe ea. Acum când lucrurile se limpeziseră, ce-i mai împiedica să dea curs unei iubiri vechi, dar nu învechite, dar nu învechite? (Repetiţie cu efect: Diana îl sărută pe frunte.) Numai că el nu stătea mai strălucit decât ea. E drept, avea un post la Bucureşti, dar deocamdată îl cam bătea vântul (postul), din cauza unor certuri la redacţie. Dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi putut găsi, până la urmă, altceva. Era important că acum poseda buletin de Bucureşti şi, de bine de rău, o casă. Însă în această casă nu stătea singur. Asta era problema. Ea ar dori să vină la Bucureşti? Dacă nu, el parcă ar fi tentat să se mute la Titu, sau la Dolhasca, sau în satul acela din Oltenia, unde activase ca profesor cunoştinţa lor comună, Burculeţ,

— Sper că vaca nu mai există? zise Diana.

Şi se arăta dispusă să-l urmeze oriunde. Desigur, pentru el, ca scriitor, ar fi de preferat să se fixeze la Bucureşti.

— Nu mai scriu… m-am lăsat. Abia azi am mai comis o poezie, după foarte multă vreme. I-o citi.

Logodnica se declară încântată, făcând doar obiecţii în ce priveşte folosirea unui cuvânt cam prozaic. Însă Tudor tocmai la aceste cuvinte ţinea foarte mult. Diana luă din dulap un caiet cu linii, ne-nceput, scrise pe el Tudor Frăţilă – „Opere” – şi-i transcrise citeţ „Avântul”. După masă Diana îl scoase în târg să-i arate bâlciul. Nu era o glumă. Exista într-adevăr un fel de bâlci la o margine a oraşului, cu tiribombe, căluşei, trageri la ţintă, loz în plic, câştiguri la belciuge, aruncai un belciug pe gâtul unei sticle şi dacă nimereai, umflai sticla. Mergeau ţinându-se de mână, să nu se piardă, Doamne fereşte, în atâta lume şi îşi amintiră de-un bâlci asemănător, vizitat de ei în timpul excursiei aceleia din studenţie. Undeva în Moldova, da, la Fălticeni! Numai că atunci Tudor nu mai voise s-o ţină de mână. Mai bine. Nu-şi aducea aminte. De ce-ai fugit întotdeauna de mine? o întrebă el, dacă tot nu mai putea goni gândul. Dacă tot făcuse drumul în direcţia aceasta a reproşurilor. Nu era acela locul unor mărturisiri totale. Însă Diana îl opri undeva între nişte tarabe şi, în îmbrânceala lumii pestriţe, care se vântura, „frăsuia” încolo şi-ncoace, ca şi când n-ar fi fost vorba de-un orăşel, ci de o mare metropolă – ceva în genul Place Pigalle –, atât de mulţi gură-cască erau, îi explică ce mult ţinuse la el, şi dacă totuşi îl ocolise, fusese ca să nu-l distrugă. Ea nu e făcută să aducă fericirea cuiva. Poartă ghinion… chiar şi „bietul” Nucu Constantiniu ce de zile fripte mai îndurase din cauza ei!…

— De ce-i zici „bietul”? Spuneai că, în general, se descurcă băiatul.

— Da, dar… poate tocmai de aceea a apucat-o pe drumul acesta, pentru că m-a iubit… Şi eu n-am fost capabilă să-i răspund cu aceeaşi monedă.

„Lasă-l, că nu e numismat”, gândi Tudor. Apoi, tare:

— Nu-ţi mai găsi tu vini închipuite. El era pe drumul acesta înainte de-a te cunoaşte. De când şi-a dat seama ce slabe de înger sunt femeile. Ai fost a cincea roată la căruţă – iartă-mă că-ţi spun – i-ai făcut traiul amar, e drept, dar din alte motive: că i te-ai agăţat de gât şi n-ai vrut să-i mai dai drumul. A trebuit să se căsătorească peste voinţa lui. Şi apoi tot scandalul acela…

— Păi, tocmai… aduc ghinion… Ai fi vrut să fii tu în locul lui? Ai fi putut îndura iarmarocul acela?

— Bineînţeles… nu vezi ce muşchi am? încercă el s-o dea pe glumă. Şi dacă eram împreună nu se isca niciun tămbălău… Ne căsătorim şi gata, punct. Cam aceasta fu esenţa explicaţiei. Într-o parte se vindeau gogoşi fierbinţi, într-alta, pe o tarabă, erau întinse nişte batice ieftine şi femeile le tot vânturau, săltându-le în lumina soarelui să le vadă „apele”. În faţa lor se răsfăţa un chioşc cu ursuleţi, vulpi, iepuri de tinichea în care se trăgea la ţintă. Tudor, observând abia acum că discuta mult prea grav faţă de locul în care se afla, însă aşa i se întâmpla lui întotdeauna, îi spuse că, după toate acestea, nu le rămâneau decât două posibilităţi: ori să mănânce câte o gogoaşă fierbinte, ori să-şi încerce norocul cu arma în mână.

Diana fu pentru ultima alternativă. Traseră amândoi, ea întâi, nimerind bineînţeles aiurea, cu toate cele cinci alice. Tudor, venindu-i rândul, o întrebă ce preferă.

— Ursul.

Trase, şi ursul se rostogoli „în iarbă”, spre marea uimire a fetei. Fu apoi rândul lui iepurilă, apoi al cumătrului lup, al dentistului care, la împuşcătura în plin, scoate o măsea din gura unui pacient, al unui cuc, ce începu să cânte... Nu rată nicio tragere… mai ceru alice şi în curând toate ţintele de pe panoplia de tablă fură la pământ, spre marea admiraţie a vânzătorului