însuşi, care-i mărturisi că nici măcar sectoristul nu reuşeşte să doboare decât două-trei. Simţind cât de mult a crescut în ochii cei frumoşi şi calzi, Tudor îi spuse că întotdeauna ea l-a apreciat sub posibilităţi. Drept recompensă, mâncară şi câte-o gogoaşă înfuriată. Urmau să se căsătorească repede, bineînţeles. Tudor îi mărturisi că n-are decât perechea de pantofi din picioare, cam scâlciată, şi dacă trebuie să facă „pasul”, să nu-l facă scâlciat. Merseră la un magazin şi-şi cumpără pantofi. Acasă îi probă, iar Diana jură că îi vin foarte bine, e cel mai fain încălţat bărbat.

Încălţat sau desculţ, cum se pomeni mai apoi, refuzând să mai pună ceva-n picioare şi mergând desculţ prin casă, sub pretext că e prea plin de electricitate şi că, în felul acesta, ea se mai scurge în pământ, Tudor se simţea minunat, mai bine ca niciodată. Parcă avea aripi, şi nu degeaba poezia lui din acea dimineaţă se numea cum se numea. Aceste aripi nu erau însă cosmice, dar nu cum se fabrică acum un cosmos în serie, ci îşi descoperi un zbor interior, în casă. Observă c-ar putea fi un soţ ideal. – „Dacă mă vei numi soţul tău, aş fi atât de mândru încât voi atinge cu creştetul tavanul”, spuse el parafrazând faimosul vers al lui Horaţiu.

Fericirea nu e interesantă ca literatură. E o lumină intensă, care tocmai pentru că e intensă, concentrată, nu are nuanţe şi pare banală. Însă Tudor nu mai voia, îi era lehamite de imaginea literară, năzuia să trăiască pur şi simplu, ieşit din coordonate, ca un animal. Simplitatea cu care se purta Diana cu el îl umplea de uimire, o uimire plăcută şi caldă, un sentiment de dulce şi parfumat, de leşin, asemănător celui pe care trebuiau să-l încerce patricienii romani în cada fierbinte, când apa se înroşea treptat cu sângele lor. Diana se dezbrăcă să-şi pună capotul şi Tudor o rugă să nici nu şi-i mai pună, s-o vadă şi el.

— Îmi e ruşine, ciripi ea, roşindu-se. Însă peste câteva momente era complet goală – având grijă mai înainte să tragă perdelele – era noapte târziu şi umbrele lor ar fi putut fi zărite din stradă. Arăta mult mai bine goală. Asta era o idee mai veche a lui Tudor, o fixaţie pornind de la statuile greceşti. Corpul omenesc e mai frumos gol. („Când e frumos”, râse Diana) şi faptul că romanii au inventat toga, au acoperit statuile cu falduri largi, însemna un început de decădere. Curios că se purtau amândoi ca nişte vechi soţi, fără să încerce acea febră precipitată, care mai mult strică, a celor care se cunosc prima dată. Îşi dădură seama că dacă s-ar fi cunoscut şi astfel de la început, altul le-ar fi fost destinul. Nu s-ar mai fi putut dezlipi. O ţinu multă vreme îmbrăţişată, o rugă să adoarmă în braţele lui, fără nicio grijă, să lase toată grija şi necazurile pe seama sa şi să-i facă trei gemeni. Există femei care nasc trei copii deodată, chiar el scrisese despre un asemenea caz. Aţipi şi el, fericit şi obosit – uneori fericirea se confundă cu extenuarea fizică – mult mai târziu. Aţipi, ba chiar dormi şi încă greu, cam o oră, când, deodată, se Întâmplă ceva straniu. Se trezi cu gura deschisă, mare, ca a unui peşte azvârlit pe uscat şi parcă aerul nu-i mai nimerea în plămâni… Un fel de asfixiere, cu ochii deschişi.

— Ce e? Ce e? sări Diana, înspăimântată.

— Mă sufoc… Aer!… zise Tudor, căruia începuseră să i se mărească pupilele, apoi globii ochilor se dilatară şi ei să-i iasă din orbite.

Diana deschise iute geamul. Tudor scoase capul pe fereastră, şi capul îi căzu greu peste pervaz, iar el simţi c-o să-i pice de sus o ghilotină… Buimăcită, femeia nu ştia ce să facă… îi dădu un antinevralgic, aproape i-l vârî cu forţa în gura uscată. Era singurul medicament pe care-l avea în casă. Peste câteva momente, Tudor îşi reveni... Răsufla greu şi se-nvineţise. Femeia îl strânse la piept. Tremurau amândoi. Se treziseră în ea sentimente materne. Acum era mai speriată ea decât el.

— Ce a fost? Cum a fost? întrebă.

— Aşa… m-am pomenit… că n-am… aer… că nu mai există atmosferă suficientă pentru mine… e prima dată când mi se întâmplă asta, te rog să mă crezi. Nu-mi cunosc nicio boală suspectă. Numai că, de când mă ştiu dorm agitat… am avut fel de fel de coşmaruri, dar niciodată o stare asemănătoare. Găsi chiar cu cale să facă o glumă: Deci, atenţie la fericire! Nu trebuie servită în doze mari.

— Bietul meu copilaş!

Fu rândul ei să-l ţină în braţe şi să-i vegheze până spre ziuă. Tudor adormi imediat, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dimineaţa, o conduse la şcoală, urmând ca el să plece la gară, ca să se întoarcă la Bucureşti. Ar fi revenit peste câteva zile, să înainteze formele. Trebuia acţionat repede – parcă s-ar fi temut de ceva –, iar odată căsătoriţi, lucrurile celelalte aveau să se rezolve de la sine.

Mergând spre şcoală, simţi un fel de ruşine pentru spaima pricinuită Dianei, cu „criza” lui. Apoi se îngrozi el însuşi: dacă era simptomul cine ştie cărei boli? Ah, o băgase la idei pe biata fată! (Pentru el era când fată, când femeie – mai degrabă fată, aşa cum o cunoscuse cu ani în urmă – oricum iubita lui, soţia lui care-l iubeşte.) În poarta şcolii fură întâmpinaţi de doi inşi, care îl întrebară dacă el e Tudor Frăţilă… Spuseră că trebuie să-i urmeze şi trebuie asta imediat, întrucât era nevoie de o declaraţie pe care trebuie s-o dea… (Acest „trebuie”, spus de două-trei ori, fără nicio grijă stilistică, iarăşi fu de natură să-l neliniştească pe Tudor.)

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Diana, cu inima cât un purice.

Nu primi niciun răspuns clar, unul dintre cei doi murmură ceva, dar tot ceva cu „trebuie”.

— N-aş putea să dau acea declaraţie aici la şcoală?

— A, nu!

Tudor se uită la Diana, Diana se uită lung la el… şi-ncepu să plângă… Era clar.

— Dacă nu vin în trei zile, să nu mă mai aştepţi. S-ar putea să dureze foarte mult. Vezi, aşa sunt eu,