— Ai făcut ceva? îl întrebă ea.

Ochii ei albaştri, mari de la natură, încât unii îi spuneau „fascinanta ochioasă” se măriră şi mai mult, ca ai Şeherezadei când vede că i se termină, brusc, imaginaţia. Şi că, în pană de întâmplări, o să i se taie capul – tot aşa ca întâmplare, spre a mai lungi poveştile de pe lumea asta! Discutaseră ei doi, aşa la o relaxare din cele care te fac să te gândeşti la expresia: multe spune omul la beţie – mâinile sub cap şi privirea-n tavan, în noaptea aceea – discutaseră, forfecaseră cele o mie şi una de nopţi. Încercaseră să prindă esenţa Şeherezadei, iar Tudor afirmase că după o mie şi una de nopţi îţi cam trece mânia pe soţie şi n-o mai pedepseşti. Pildă grăitoare despre uzura dulce a căsniciei, Şeherezada, prin vorbă, turuia numai ea, îl îmbrobodise pe califul ăla ori ce era, îl îmbrobodise peste turban. Ea, cea care trebuia să moară în zori, începea la miezul nopţii, „când i-e greu voinicului”, echilibrul se frânge, şi zorii o apucau în punctul culminant. Atunci îl lăsa pe „Noapte bună, copii”, cu punctul culminant în gât. El murea de somn şi de curiozitate şi-i mai acorda încă o noapte. Tudor văzu acum în ochii Dianei, ca într-un ecran tulburat, că lui nu i se mai acordă niciuna. Expresia lor, aşa cum înotau în lacrimi, era greu de redat în cuvinte: spaimă fără margini, iubire, nelinişte, presimţiri… El ştiu: aşa şi-o va aminti multă vreme, aşa-i va rămâne în gând, în ramă de lacrimi.

— Ce-ai făcut?

— A, nimic… dar asta nu înseamnă… nimic… ca să vezi şi tu că viaţa e mult mai complexă…

Cu această remarcă, se despărţiră. Ea, plângând în hohote, fugi în cancelarie. Trebui să aştepte câteva minute, să se liniştească, nu putea intra în halul acela în clasă. El, între cei doi „prieteni”, merse până la colţul străzii; unde fu invitat într-un „Gaz”. I se păru că lucrurile se rezolvaseră mai simplu decât crezuse. De mult stătea într-un fel de încordare, de aşteptare, şi acum parcă i se lua o piatră de pe inimă. Mai încercase sentimentul acesta cu mulţi ani în urmă. Probabil că-i era dat să-l repete, la un anumit interval.

Îşi aminti de „somnul” din noaptea aceea şi asta îl făcu să se simtă mai bine. Avea prin urmare ceva deosebit în el, care emitea semnale, îi dădea de ştire, trebuia să fie mai atent la aceste semnale. Cu mulţi ani în urmă, în preajma îmbolnăvirii de febră tifoidă, primise de asemenea „înştiinţări”. Îşi aminti că avea momente când se oprea în loc – în curte, ori în grădină, unde se afla – şi se frământa: Doamne, ce-o să se-ntâmple cu mine? Ce-o să se petreacă azi, mâine cu mine? Nu formula propriu-zis întrebarea, nu traducea în cuvinte, dar aceasta era senzaţia, starea. Nu simţi nevoia să afle „de ce?”. Poate fi şi pentru păcatul originar, că tot bine pică.

„Omul e bine din când în când să se interiorizeze, iar această interiorizare pică acum în grija lor.” Această remarcă o făcu cu voce tare, ca pe ceva pozitiv. Răspunsul fu un pumn dat c-o mare dexteritate de către tovarăşul din dreapta lui. Tudor îşi muşcă limba. Îşi aduse aminte, în fulgerul acelei lovituri, că spătarului Nicolae Milescu i se tăiase nasul, primind porecla de „cârnul”, dar acesta şi-l „completase” de nici nu se mai observa, fiind primul român, probabil, care suferise o operaţie estetică. Desigur, şi el – mutatis mutandis – mai ales că e vorba aici de limbă şi nu de nas – şi-ar putea completa limba. Până atunci, e sigur că ştiinţa va face progrese mari. Până atunci, ehe! îşi „pipăi” limba şi cerul gurii, să vadă dacă limba, cum o prinsese lovitura între dinţi, nu se tăiase în două. Şi să vadă dacă orizontul din cerul gurii e întreg. Nu putu să-şi dea seama precis decât de un singur lucru, că sângele lui e amar. „De ce-o fi amar?” – se întrebă. Ia te uită: amar… Cerul gurii… amar… cerul…

*

Întoarcerea la Bucureşti o făcu cu trenul, cu un personal, înghesuit într-un compartiment unde erau mai multe persoane decât locuri. Încerca un sentiment foarte, foarte ciudat: îi făcea chiar plăcere că stă înghesuit între oameni, care vorbesc de una de alta, fleacuri, banalităţi, se poartă foarte firesc şi i se adresează şi lui din când în când cu „dumneata”. Un ţăran, c-o paporniţă mare între genunchi, că nu mai era loc sus, totul fiind ocupat de geamantane, saci, cufere, se uită pe fereastră şi-l întrebă ce părere are de recolta de anul acesta. Un lan de porumb fugea cu mare viteză în urmă şi Tudor remarcă ştiuleţii mari, cu boabele galbene „ca dinţii babei”, cum se spunea la el în sat. Spuse că porumbul i se pare destul de bun.

— A, nu de porumb… Bunăoară de grâu voiam să-ntreb. Dumneata ce zici?

N-avea habar cum fusese recolta de grâu în anul acela. Şi nici în anul trecut… şi, vai, nici în celălalt. Răspunse destul de încurcat că… nu ştie… n-a băgat de seamă.

— E, dumneavoastră, orăşenii, nu aveţi ochi pentru ce se petrece dincolo de strada pavată, dincolo de zid, interveni în discuţie un individ, care nu părea deloc ţăran; Staţi cu ochii în carte, vă uitaţi la televizor, viaţa o primiţi filtrată prin ecran, foi de hârtie – mă refer la ziare – şi realitatea vă cam scapă printre degete. În afară de asta, natalitatea la oraş a scăzut sub orice limită. Pericol mare, ascultaţi-mă pe mine că sunt doctor. Cei de la oraş au dat de bine, dar nu vor să mai facă copii… fac pariu că dumneata, tinere, huzureşti cu nevestica dumitale… Şi de urmaşi nici pomeneală!

Tudor se uită lung la cel care-i vorbea atât de franc.

— Am mai avut noi o discuţie, zise el zâmbind. Acum vreo trei ani şi ceva… Dumneavoastră sunteţi cel care susţineaţi că americanii ar trebui să-i facă o statuie lui Ştefan cel Mare… că şi lui îi datorează aceştia prosperitatea de azi…

Doctorul avu un moment de derută, apoi