— Bată-te să te bată!… Aşa e, cum să nu. În trenul acesta am avut o lungă conversaţiune. Da, îmi amintesc cu plăcere…

— Ei, te-ai însurat?… uf, că nu mai sunt eu flăcău! Ia spune, domnule, ce mai faci?

Doctorul se bucură ca la revederea unui bun prieten şi Tudor se simţi inundat de o imensă bucurie.

— Nu m-am însurat, spuse el, că n-am avut pic de timp. După călătoria aceea am fost luat la Universitate (cei din compartiment făcură ochii mari) şi abia acum mă întorc de-acolo.

— Greu examenul de-admitere, greu? că şi-al meu de când… zise unul, amestecându-se în vorbă, dar, dându-şi seama, rămase cu gura căscată. Ei, asta e! Asta e!

— Totuşi, nu v-aţi transformat mult, zise doctorul, ca să spună ceva.

— Dacă vă referiţi la costumul de haine, la pantofi, la cămaşă… sunt aceleaşi… într-adevăr. Astăzi e prima zi când le-am pus iar pe mine… Cam roase de molii, e drept… încolo… m-am mai schimbat pe ici pe colo.

— De ce, domnule, de ce? se miră sincer doctorul. Tocmai dumneata! Îmi amintesc ce bine pregătit erai la istorie.

Ţăranul cu paporniţa între genunchi se închină, spuse apoi că recolta de grâu fusese extraordinară în anul acela, ceva cum nu s-a mai întâmplat de mult. Discuţia lâncezi. Tudor ieşi pe coridor.

Trecuse într-adevăr printr-o şcoală de interiorizare, aflase multe lucruri interesante despre sine ca fiinţă unică. După ce primise acel ghiont preventiv, care îl dusese cu gândul şi la „Faust” mai apoi – nu numai la spătarul Milescu, mai ales la „Faust” –, avusese de luptat multă vreme cu sine însuşi. Bătălia cea mai grea şi cea mai mare victorie a lui. În primele luni intrase într-un fel de apatie totală, nu-l mai interesa nimic, era aşa ca o stare de leşin spiritual. Lucru foarte primejdios! Apoi, începu să se trezească, încetul cu încetul. Punându-şi sub lupă comportarea din ultima vreme, îşi descoperi o mulţime de fisuri. În cele câteva luni dinainte se complăcuse în acel joc ciudat care s-ar putea numi: de-a c-un picior în groapă şi cu altul în cosmos. Organismul slăbit cerea repaus şi, neputându-l găsi, îi încolţise în minte (vag şi în zona subconştientului mai ales) posibilitatea renunţării. Voise să scape, să se facă scăpat de responsabilitatea vieţii, să se elibereze – în butoi, o dată, apoi lăsându-se strâns de gât de un paranoic. Ar fi fost aici ceva simbolic; experimentase două feluri de dispariţie cu putere generalizatoare. Nu era cazul să analizeze aceste simboluri. Însă eşuase. Atunci interveni, pică precum trăsnetul acel moment. Sentinţa la început fu grea, însumând un număr de ani care-i dădeau lui Tudor iluzia c-ar putea trăi două-trei vieţi. Se trezi în el spiritul de conservare. Îşi dăduse seama că „depăşise” moartea cu anticipaţie, în experimentele sale. Criza existenţială, ca individ, a avut-o înainte, ieşind victorios. Nu e bine spus: eşuase. Da, învinsese, pur şi simplu. Toţi oamenii au o criză a morţii (de obicei, la ieşirea din adolescenţă). Tolstoi încercase trei crize din acestea, la diverse vârste – trei temeri de moarte. Ceea ce urmase a fost o criză a existenţei, care este şi nu este necesară. Oamenii nu trebuie bruftuluiţi ca să le dovedim că există, ori să le creăm posibilitatea unei bucurii plenare., în momentul eliberării. Tudor nu simţea cine ştie ce bucurie, acum, când trenul îl ducea cu viteză peste câmp, într-o direcţie oarecare, dar tot aşa bine stabilită şi bătută în cuie, pe traverse. Multă vreme i se păruse acolo că pământul a încetat să se învârtă în jurul său, mai ales că există numai o mişcare de revoluţie în jurul soarelui. Însă soarele nu se vedea pentru că pământul îi refuza mişcarea sa de rotaţie. Acum, această goană nebună a trenului – era un personal modest! – i se părea un mare progres. O certitudine a mişcării – „E pur si muove!” –, Galileo Galilei rostise propoziţia asta simplă la adânci bătrâneţe, când avea barba până-n şold. El era însă tânăr. Chiar acolo fusese privit mereu ca un copil, un copil neminune, e drept, dar toţi îl simpatizau, din primul moment.

*

Intră în compartiment. Doctorul îl privi cu vădită simpatie, probabil că în lipsă discutaseră despre el.

Trenul opri într-o gară.

— Ce-o fi aici? întrebă cineva.

— Titu, spuse doctorul.

— Aoleu! sări ţăranul. Apucă paporniţa, mai luă un sac de sus din plasă, probabil cu cartofi, căci era foarte greu, şi ieşi val-vârtej.

Se repezi şi el la lădiţa de militar. O coborî de sus… Ieşi pe culoar, apoi se răzgândi, veni şi-o puse la loc. Nu era deloc grea. I-o făcuse cadou unul căruia îi adusese soţia – înştiinţată prin nu ştiu cine – un geamantan nou. Lădiţa era de lemn, încuiată cu un lacăt uşor. În ea avea un „Contemporanul” vechi de peste trei ani, pe care se nimerise să-l cumpere în dimineaţa aceea şi nu apucase să-l citească. În lădiţa mai era o batistă a Dianei, care atunci i-o dăduse s-o ţină, ea neavând buzunar. O uitase la el. Trenul plecă. În gară nu coborâse multă lume. „Te pomeneşti c-o văd pe peron!” îşi zise, uitându-se cu atenţie pe geam. Îi păru rău că nu coborâse, totul venise pe neaşteptate, nu se gândise din vreme că trenul o să treacă prin Titu. Apoi, îşi dădu seama că n-ar fi avut niciun rost: ori o găsea căsătorită – cu profesorul acela de educaţie fizică – ori afla că se transferase cine ştie unde. Se gândise aproape încontinuu la ea, aşa cum visezi la posibilitatea de a ajunge cândva în lună, ori în planeta Marte. Teoretic, această posibilitate există. Practic însă… Ieşi din nou pe coridor, pentru a nu fi obligat să reia disecţia cu doctorul. El avea dreptate, bineînţeles, cu dorinţa lui de-a vedea oamenii înmulţindu-se. Era un specialist şi ştia mai bine… Îi părea rău că-i spusese direct de unde vine. Orăşelul acela unde petrecuse cea mai fericită noapte din viaţa lui rămăsese în urmă… Iarăşi lanuri de porumb, până în zare.

Lovitură grea fusese pentru el vestea morţii lui Val. Se înecase în Deltă. Evenimentul acesta tragic se petrecuse cam la o lună după plecarea sa