fără adresă şi-i fusese relatat de Şandru. Nimeriseră împreună în aceeaşi brigadă şi timp de-o săptămână, până când Şandru fu transferat la alt „birou”, purtaseră lungi discuţii. Şandru era mult mai proaspăt, aducea o mulţime de veşti. Tudor se miră în primul rând ce caută el acolo, îl ştia om mare, cu maşină la scară. Tocmai de aici i se trăsese, spuse Şandru. Învăţase să conducă şi călcase un om. Acest om, printr-o stranie coincidenţă, nu era altul decât Constantiniu, pe care cu un an înainte de accidentul de maşină era să-l mai omoare o dată, din imprudenţă. Îi povesti pe larg cum se petrecuseră faptele, acolo pe Razelm, la un borş pescăresc, de faţă fiind şi Val. Val se purtase ca un înger – făcuse totul ca să aplaneze lucrurile – şi Constantiniu, un tip deosebit de altfel (îl cunosc, spuse Tudor, mi-a fost doi ani coleg de grupă la facultate! „Ia te uită! Ce mică e lumea”, se mirase Şandru), scăpase doar cu o simplă cusătură de burtă şi fără apendice. Însă… Şandru oftă din rărunchi, ca un om urmărit de un perpetuu ghinion. Un şarpe, stârnit parcă de oftatul său, sări de undeva de lângă piciorul lui şi dădu să-l muşte. Tudor, care-l observă primul, cu un gest reflex, îi puse cazmaua pe spinare şi şarpele se îndoi – era un şarpe lung şi „căprui” de apă şi muşcă din coada cazmalei. „— Omoară-l!”, sări Şandru speriat; „Lasă-l! zise Tudor, dă-te la o parte să treacă. Suntem în imperiul lui, e în legitimă apărare”. Şarpele se târî în zigzag, ca un pai de artificiu, aprins, care pe măsură ce arde, face salturi. Astfel de întâlniri erau destul de frecvente aici. Dintre speciile care mişunau doar una era veninoasă, însă nimeni nu ştia care anume, şi o muşcătură producea întotdeauna panică. Acest om fatal, continuă Şandru, suferise el însuşi o transformare în urma întâlnirii cu Olga. („Ţi-o aminteşti, nu?”. „Am văzut-o o dată, în ziua aceea.”) De unde până atunci făcea pe craiul, pe fluturele care trece din lampă-n lampă, fără să-şi pârlească aripile, simţind cuţitul la os, cum s-ar zice, se gândise că e mai bine să se astâmpere şi să se fixeze la una. Se fixase tocmai la ea, implorând-o să dea divorţ şi – după ce s-ar fi despărţit şi el legal, a doua oară – să se căsătorească. Pe Olga el o şocase cu purtarea cinică, aşa de-a-mboul, fără niciun scrupul. Aşa o cucerise. Când însă căzuse în tagma celor îndrăgostiţi de ea, de-a binelea, ei nu i se mai păru deloc interesant, în ciuda compătimirii pe care o avea pentru păţania lui. Pe scurt: Olga s-a întors la mine, însărcinată (subliniez cuvântul, bagă de seamă), cu gândul însă la Val. A venit la mine pentru Val, ştiind că suntem prieteni acum şi numai aşa ar putea să-l vadă mai des. Sau cine ştie la ce s-a gândit. Mi-a spus de la început al cui e copilul, era al lui Constantiniu, şi m-a întrebat dacă o mai primesc acasă. Mama, miloasă, a zis „ia-o, mă, e femeie, a greşit”. A început chiar s-o îngrijească de parcă ar fi fost pruncul meu. Eu am zis că tot ce e de găsit înseamnă noroc. Pe scurt: am iertat-o. Şi m-am pricopsit c-un băiat. Seamănă cu ea, din fericire, nu mai pot de dragul lui, Şandru făcu gestul reflex de-a scoate din buzunar fotografia, însă îşi aminti că n-aveau niciun fel de hârtie la el. În sfârşit, îi seamănă leit.

— Şi taică-său? întrebă Tudor, dându-şi seama imediat că făcuse o imprudenţă…

— Ăsta m-a nenorocit pe mine! zise Şandru, oftând iarăşi. A început să umble după Olga, sub pretextul că vine să-şi vadă copilul. Mă tot ruga să-l las să-şi arunce un ochi. Cum tocmai învăţasem să conduc maşina, însă nu eram stăpân pe toate mişcările, nu aveam reflexe, am intrat într-o bună zi într-unul care se tot învârtea în jurul casei mele. Aşa s-a dus de râpă… situaţie, fericire personală; acum stăm într-o garsonieră, adică Olga, că eu stau aici…

— Deci tot ţi-a făcut şi Constantiniu ăsta un pustiu de bine… zise Tudor.

— Da, oarecum…

— Chiar a murit?

— Nu… e ca şarpele acela… scăpat de sub cazma. Câteva fracturi neimportante… şi la proces a cerut morţiş să mă vadă la puşcărie, ca să rămână el cu Olga! S-a crezut că e recidivă, adică de ce mi se tot întâmplă accidente cu acelaşi om, înţelegi? S-a ţinut seama de calitatea celui călcat cu maşina. Însă mi-a scăpat pur şi simplu volanul din mână, parcă paralizasem când l-am văzut. Domnule, ferească Dumnezeu să te-apuce gelozia. Cea mai a dracului otravă! Însă eu sunt tare, spuse Şandru, pe alt ton. N-o să mă sperii de-un fleac de pedeapsă... oarecum e drept.

Tudor îşi aminti că tocmai despre Val uitase Şandru să-i spună amănunte. Abia peste câteva zile putură iar discuta din nou vreo douăzeci de minute.

— Spune c-ai glumit, zise Tudor, aproape implorându-l.

— Cum adică?

— Imposibil să se prăpădească!... Mi-ai jucat mie o farsă, aşa e?

— Crezi că mie nu mi-a părut rău? spuse Şandru;

Deşi toată tragedia de la el a început, dacă n-ar fi întâlnit-o pe Olga, eu n-aş fi aici, el ar trăi… şi poate că şi tu… Ştii că s-a tot vorbit mereu de influenţa nefastă pe care a jucat-o asupra celor din jur. Omul avea o putere de fascinaţie ca râia… ca să zic aşa. Dar o râie pozitivă, ca să zic aşa. Era unic…

— Nu… în ce mă priveşte... îmi ispăşesc păcate strămoşeşti. Dar, ia spune, trăieşte?

— Pe lumea cealaltă, dacă o fi existând.

*

Umblase în zilele acelea ca năucul prin Bucureşti; Simţea – nu ştiu după ce – că ea trebuia să fie pe-acolo. În acelaşi oraş cu el, în aceeaşi viaţă. Interesându-se dacă l-a căutat cineva, la ea se gândise, şi gluma că-ntrebase de el una îmbrăcată în negru şi cu coasa pe umeri îl duru foarte tare. Se duse abia a treia zi la slujbă şi-şi dădu demisia „pe motive de lene”. Cererea de demisie nu i-o înmână lui Şandru, care ar