(Sânziana se posomorî. Staicu făcea parte dintr-un acut sentiment de eşec care-o apuca din când în când. „De câte ori mi-aduc aminte de el şi de chirurgie parcă se rupe ceva-n mine. Ca şi de dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu. Uneori, glasul dumneavoastră sună atât de apropiat. „R”-ul dumneavoastră-mi apasă timpanele. Uit că aţi murit: de moartea patricienilor. Nu v-a trimis nici un Nero invitaţie să vă deschideţi vinele. Cezarul dumneavoastră a fost tristeţea. Mama a murit îmbrăcată, cu ce-avea mai bun, ca orice ţăran care se pregăteşte de suprema ceremonie, a-ntâmplării necunoscutului: cu lumânare, pe care singură şi-a aprins-o, într-un borcan cu apă, pe noptiera de spital. A murit în zori, la ora când tot neamul ei punea sapa pe umăr şi-o pornea pe tarla. A plecat de-acasă pentru nişte analize de rutină, fiindcă ameţise de două-trei ori. Ea ştia că nu se mai întoarce. Altfel de ce şi-ar fi luat cu ea rochia albastră cu buline albe, rochia în care se logodise cu Tata? De ce şi-ar fi lăsat acasă verigheta, în cutiuţa în care era verigheta Tatei, pe care ne-o adusese nenea Daniel de pe front? De ce şi-ar fi luat cu ea lumânare? Orice fiinţă care trăieşte aproape de pământ simte când o cheamă pământul înapoi. A mai ştiut cineva că Mama moare: nenea Daniel. Din momentul când Mama a hotărât să meargă la spital, am simţit în el o adâncă tristeţe. Stătea aproape tot timpul cu ea. După ce-a murit Mama, mi-a spus că avusese un vis: o visase pe Mama tânără, îmbrăcată-n rochia albastră cu buline, stând în picioare sub nucul mare din curte de la Taica. „Ce faci, Smarandă?”, o-ntrebase el. „Îl aştept pe Gheorghe să vină să mă ia. Mergem în Moldova la rudele lui”. „Bine, dar cum pleci aşa fără nici un bagaj?”. „Acolo, n-o să am nevoie de nimic”. Ce avertisment ciudat. La patru şi jumătate, am intrat pe uşa spitalului. M-am trezit la trei şi jumătate în dimineaţa aceea. Sunt sigură că atunci a murit Mama. Când a murit Nini, m-am trezit la unu din noapte şi n-am mai putut adormi până dimineaţa. Visam că-i telefonam şi că nu răspundea. Se făcea că-i telefonasem de foarte multe ori. Deodată, a venit Mama, care murise cu doi ani mai înainte – mi-a luat receptorul din mână, l-a pus în furcă şi mi-a spus: „Nu-i mai telefona. Acum, are nevoie de linişte”. Medicul legist a afirmat că Nini murise-n jurul orei unu din noaptea aceea. Câte ciudăţenii. Care-o fi originea lor? Mi-aş da acum viaţa în schimbul unei singure clipe în care să pot vedea adevărul”.)

  — Nu te duci nicăieri azi cu Adela? îl întrebă Sânziana pe Tudor când ajunseră-n faţa blocului ei.

  — Nu.

  — Ai vreun program după-amiază?

  — Nu.

  — Te-aş ruga să iei „trupa” s-o duci vreo două ceasuri undeva, ca să pot dormi şi eu, fiindcă simt cum m-ajunge oboseala. Azi-noapte, n-am dat geană-n geană. Am stat de vorbă cu Pavel Vlas.

  — Îmi place Pavel Vlas. Sânziana, o femeie care-mi merge la suflet e Iulia. Asta, ca să ştii care e genul meu adevărat şi nu cel pe care mi l-a oferit caldarâmul, cum zice mama. Mă bucur că Iulia nu s-a păcălit.

  — Ca alţii.

  — Ca alţii.

  (Trezindu-se brusc la zbârnâitul scurt şi apăsat al soneriei, Sânziana nu-şi dădu seama dacă e zi sau noapte.

  „Ce poate fi cu el la ora asta?”, se-ntrebă ea, în timp ce-şi punea capotul peste cămaşa de noapte.

  Fără să privească prin vizetă, deschise uşa la perete. „Numai dumneavoastră sunaţi aşa”.)

  — Domnule doctor!

  — Doamnă!

  — Vă rog să intraţi.

  Doctorul Murgu intră, închise uşa, lipindu-se cu spatele de ea.

  — Să mergem înăuntru.

  — N-aş vrea să deranjez.

  — Sunt acasă numai eu.

  Doctorul Murgu închise o clipă ochii. Părea un crucificat cu braţele căzute. Acum se uita la Sânziana.

  („Doamne, cum îmi bate inima! Ce e-n capul meu, parcă sunt nebună! Ce să-i spun, când ar fi un singur lucru de spus?! „Ce mult vorbesc cu dumneavoastră-n gând, şi-acum, când sunteţi lângă mine, când nu e nici un ochi să ne vadă, nici o ureche să ne-audă, nu-ndrăznesc să vă spun un cuvânt, mă uit doar în ochii dumneavoastră albaştri, pe care nu i-am văzut niciodată fără pavăza ochelarilor”„.)

  — Calea tăcerii e o cale grea, doamnă.

  — Dar cu mai puţine primejdii decât a cuvintelor.

  — Fisurile sonore dintr-o tăcere de durată sunt primejdii şi mai mari.

  — Ca nişte gloanţe care spintecă o noapte liniştită, nu-i aşa?

  — Doamnă, într-o luptă de gherilă, pânda macină mai mult decât lupta-n sine.

  — În orice luptă, cineva e-nfrânt.

  — Acum cine credeţi că e-nfrânt?

  — Eu, domnule doctor. Fiindcă eu am rupt convenţia tăcerii, eu am comis prima fisură sonoră.

  — Sunteţi sigură că e aşa?

  — Acum un an, vrând s-o chemaţi pe Ana la dumneavoastră, i-aţi spus „vino, Sânziana”. Eu am luat-o drept o simplă neatenţie din partea dumneavoastră: încurcaseţi numele.

  Doctorul Murgu o privi mustrător.

  — Domnule doctor, mint şi n-are rost. Nu-ndrăzneam să cred, să sper, că-n gândurile dumneavoastră-mi spuneaţi pe nume. Locul dumneavoastră e atât de sus în sufletul meu. Când mă gândesc la dumneavoastră mă simt ca un corăbier care se uită la Steaua Polară.

  — O stea a Nordului, stea rece.

  — Toate stelele sunt reci. V-am abstractizat prea mult.

  — De ce?

  — M-aţi obligat să vă abstractizez.

  Doctorul Murgu se uită-ntrebător la ea.

  — De câte ori aici tensiunea creştea, dispăreaţi cu lunile. Absenţa doare.

  („În aceste absenţe v-aţi strecurat voi, Emil şi Mircea, într-o singurătate exasperată de lipsa acestui om pe care-l iubesc şi pe care, închipuita de