mine, am crezut că-l feresc de sfera eroticului. Cui îi foloseşte renunţarea asta?”.)

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — V-am explicat de ce-am ajuns să vă abstractizez, doar atât.

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — Nu vedeam din dumneavoastră decât o privire albastră apărată, depărtată de nişte lentile. Şi, dintr-o dată, aţi devenit atât de concret…

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — Aţi făcut şi-am făcut numai ce-aţi vrut dumneavoastră.

  — Ce-am vrut…?

  — În măsura-n care acţiunea e-o expresie-a voinţei.

  — Am făcut ce-am crezut că trebuie, doamnă.

  În glasul lui, parcă băteau steagurile albe ale capitulării.

  — Domnule doctor, înţeleg. Dumneavoastră aveaţi de apărat o armonie la dana dumneavoastră fixă, eu n-aveam de apărat decât…

  — Decât?

  — Părerea dumneavoastră despre mine.

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — Suntem nişte biete efemeride cu suflet.

  — Cu suflet!

  — Fără suflet… Dacă asta vă rezolvă ceva…

 

  („De trei ori în viaţă, am căutat să-mi depăşesc condiţia de efemeridă. Tot ce faci împotriva datelor speciei tale, datelor tuturor speciilor, de fapt, se simte ca o mutilare. Eşti mulţumit, mândru de tine însuţi, dar neîmplinirea tot mutilare rămâne. Cui foloseşte?”.)

  — Doamnă, mă gândesc tot mai des că nu ne dăm seama de valoarea faptelor noastre în viaţa altora. Că pentru bucuria noastră împiedicăm poate o altă desfăşurare a vieţii cuiva. Mă gândesc că „apariţiile” mele „meteorice”, alternând cu lungi absenţe, tot acest timp în care sunt atât de-aproape de-aici şi-atât de răvăşit, schimbă ceva în viaţa dumneavoastră, mai degrabă ţin în loc ceva în viaţa dumneavoastră. S-ar putea să fiu un închipuit.

  — Ţin în loc o lumină aprinsă, într-un ungher ascuns de suflet, ţin în loc fiecare cuvânt al dumneavoastră, pe care mi-l spun de mii de ori, aşa cum fac păsările care tot schimbă penele-n cuib până să le aşeze-ntr-un fel, ţin trează în mine o exigenţă faţă de mine însămi şi faţă de alţii, care cerne ca o sită nemilos de deasă.

  — Sunteţi subiectivă, doamnă. Lumina-aceea pură e doar în închipuirea dumneavoastră.

  — Fiinţele, chiar şi lucrurile, din jurul nostru, sunt pe jumătate alcătuite – pentru noi – din închipuirea noastră. Rod al imaginaţiei. Nu sunt deloc originală, deci.

 

  („Originală, stimată doamnă, e frumuseţea gândului dumneavoastră. Cu ea daţi aripi şi inhibaţi în acelaşi timp. E firesc să-i fie oricui teamă de cădere, chiar şi unui biet bărbat”.)

 

  („De câte ori mă uitam la mâinile lui Emil sau ale lui Mircea nu puteam să nu le compar cu mâinile dumneavoastră, expresive, cu linie viguroasă şi pură. Mâinile lui aveau plusuri, impurităţi. Le comparam, fără să vreau, vocea cu vocea dumneavoastră atât de stăpânită, în care străbat accentele clare ale disciplinei dumneavoastră interioare, le comparam privirea, cu privirea dumneavoastră fără echivocuri, mă gândeam de multe ori, în sfârşit, comparam cunoscutul, trăitul cu închipuirea, cu ce-ar fi putut să fie, dar mai bine nu…”.)

  Sânziana-şi trecu o dată mâna prin faţa ochilor.

  — Voiaţi să alungaţi o imagine? O imagine anume?

  — Cele mai de nealungat imagini sunt cele care n-au existat. Cele care n-au existat niciodată.

  — Ştiu, doamnă.

  — Domnule doctor, aş vrea să vă gândiţi cu linişte la mine. Când mă gândesc la dumneavoastră o pace-mi coboară-n suflet.

  — Dac-ar fi numai sufletul…

  — M-aţi întrebat ce-aş fi vrut să faceţi. Vă respect pentru ce-aţi făcut. Acum vă-ntreb ce-aţi fi vrut să fac eu?

  — Vă respect pentru ce-aţi făcut.

  — Are Sartre o vorbă…

  — Spuneţi!

  — Povestea unei vieţi, oricare ar fi ea, este povestea unui eşec”. Mi se potriveşte perfect vorba asta.

  Doctorul Murgu tresări.

  — Iertaţi-mă că v-am spus asta. Demn este să-ţi ascunzi crucea. Câteodată, apare-n fiecare din noi, oricât am fi de discreţi, nevoia irepresibilă de-a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui.

  — Vă mulţumesc, doamnă.

  — Vă rog să mă iertaţi. N-avem dreptul să-mpovărăm pe nimeni cu poverile din sufletul nostru.

  — Doar pe cei care le-au mărit apăsarea.

  — Nici pe ei. Trebuie să ne acceptăm fiecare condiţia.

  Sânziana-şi duse-o mână la ochi.

  * „Dragostele ăle marii ţin la drumuri ca tâlharii.

  Dragostele ăle mici priponite-s la uluci.

  Ce ştie despre dragoste cineva care nu s-a iubit cu niciunul dintre oamenii pe care i-a iubit acut, major? Ce ştie despre un aliment cel care n-a mâncat decât surogatul acelui aliment”.

  — Preferaţi tăcerea dinainte?

  — Nu ştiu ce să vă spun, doamnă.

  — Incertitudinea are avantajul de-a fi o stare certă!

  Pentru prima oară, se priviră zâmbind. Un zâmbet încărcat de-nţelegere şi lipsit de veselie.

  — Sărut mâna, doamnă. Trebuie să plec. Noapte bună.

  — Noapte bună. Să vă conduc până jos.

  — E-ntuneric pe scară, s-a ars becul.

  — Cu atât mai mult.

  — Staţi aici, vă rog, îi spuse doctorul Murgu, oprind-o cu un gest. Mi-e teamă de-ntuneric.

  Îşi deschise uşa singur. Plecă fără să se uite-n urmă. Ca de obicei.

  — Domnule doctor, zise ea cu vocea pe jumătate, simţindu-i prezenţa de cealaltă parte a uşii.

  — Doamnă.

  — Dacă am fi la Judecata de Apoi, ar trebui să vă spun doar două cuvinte.

  — Spuneţi-le, doamnă.

  — Le ştiţi.

  — Nu le ştiu.

  — Vă iubesc… Aşa cum se iubeşte. Acum, faceţi ce vreţi.

  — Dac-aţi şti… Dac-aţi şti… Spuneţi-mi să plec acasă.

  — Trebuie să vă spun?

  — Vă rog!

  — Atunci, mergeţi cu bine!

  Sânziana-i numără paşii pe scară. Se aşeză pe bancheta cuierului şi-şi puse capu-n mâini. „Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă…”. Ne-om aminti! Fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn. Semnul meu: „Păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată