CAPITOLUL ZECE.

  A doua zi, la Institut, era agitaţia firească oricărei schimbări. Proaspătul profesor doctor docent Haralambie Staicu fusese numit director în locul răposatului profesor Voicu Marin.

  — Doamnă doctor, nu v-am văzut la incinerarea profesorului Marin, i se-adresă Sânzienei doctoriţa Lucreţia Jorda.

  — N-am fost, doamnă doctor, răspunse Sânziana, în timp ce-şi scotea fişele din birou.

  — Se pare că cei care-au lucrat direct cu profesorul Marin nu prea l-au regretat.

  — Nici n-aveau de ce, răspunse pe-un ton foarte sec Sânziana, apucându-se de lucru.

  Nu prea nutrea mare simpatie pentru cele două colege cu care-mpărţea încăperea. Pe doctoriţa Jorda, femeie frumuşică, simpatică, atrăgătoare, bunicică profesional, i-o scoseseră de la inimă aerele de mare cucoană pe care-aceasta, fata cizmarului Bleandă, din Cercului colţ cu Moşilor, se găsea datoare să şi le dea din cauza căsătoriei cu doctorul Jorda, dintr-un neam cu şase generaţii de mari doctori în spate, el însuşi medic remarcabil. Datorită acestui mariaj, Lucreţia – căreia biată mă-sa-i zicea „Lucreţă, mamă” – nu-nţelegea ce sunt alea ouă-n tigaie, nu-nţelegea aproape nici o expresie neaoşă ori cuvânt pe care, deşi dicţionarele nu-l menţionează, îl ştie tot omul, şi multe şi mărunte, care trebuiau s-o arate ca pe-o fiinţă de-o mare fineţe şi de-o mare delicateţe. „Nici nu-ţi vine să crezi că-n zilele noastre mai poate cineva să facă pe idiotul în halul ăsta. Nu-mi închipuiam că azi cineva mai poate fi complexat de originea lui modestă, încât s-ajungă-n halul de snobism al lui madam „Joardă” – pe numele adevărat, căci acest „nobil” „Jorda” nu este decât o reminiscenţă a vicisitudinilor pe care le-a cunoscut ortografia noastră”. Cealaltă colegă de „spaţiu” şi de temă de cercetare, madam profesor Gorea, proastă cu ştaif, nevastă de decan – om de mare nivel ştiinţific decanul – găsea că nu este de demnitatea ei să stea de vorbă, ca de la om la om, decât cu-o altă nevastă de profesor, de la hematologie aceea, şi cu-o fiică de profesor, de la streptococ, asta din urmă. Deşi în sufletul lor nu se puteau suferi, madam Jorda şi cu madam Gorea freiau totuşi – acest verb franţuzesc făcea parte din vocabularul activ al Lucreţiei – dintr-un fel de solidaritate de clan a nevestelor de bărbaţi mari. Adaptându-se perfect mediului înconjurător, Sânziana le răspunsese cu-o indiferenţă nesimulată, fiindcă cele două colege nestârnindu-i nici un interes deosebit n-o făceau deloc să sufere: una – cu ifosele, cealaltă – cu tăcerea ei superioară. Sânzienei i se părea mult mai interesant să stea de vorbă cu laborantele şi cu femeile de decât cu Lucreţia Jorda şi cu Tamara Gorea, a căror conversaţie, pentru ea, nu mai avea nimic imprevizibil.

  Kölönte invită toată secţia în biroul lor – fiind cel mai spaţios – pentru o scurtă comunicare. Lumea începea să se risipească. Rămăseseră vreo opt-zece persoane, „curtea” permanentă a doctoriţelor Jorda şi Gorea. Sânziana stătea de vorbă cu doctorul Albu, un „independent”, care nu aparţinea nici unei „curţi”. În această atmosferă, uşa se deschise la perete şi-n ea apăru doctorul Staicu.

  — Sărut mâna, salut, zise el.

  — Vă salutăm şi la mai mare, zise doctorul Albu.

  În tăcerea care se-aşternu, vocea joasă a lui Staicu sună ca vocea unui şerif de „western”, fost gunman profesionist, care se-adresează prietenei lui, cântăreaţa de saloon, azvârlită acolo de hârtoapele vieţii, fată cu suflet pur în fond, care nu visează la altceva decât s-ajungă nevastă de fermier, cu un cârd de copii.

  — Sânziana, am ceva să-ţi spun.

  * „A venit aici ca să-mi crească acţiunile. Frumos din partea lui! Să-i spun „Da, domnule profesor” sau să-i spun ca pe vremuri? Prudent ar fi s-aleg prima formulă. A doua însă este un test”.

  — Da, să trăiţi! răspunse, ca pe vremuri, Sânziana, îndreptându-se spre Staicu, iar el dădu aprobator din cap.

  Într-o clipă, încăperea se goli.

  Staicu plimbă o privire ironică de jur-împrejur.

  — Luaţi loc, domnule doctor. Îmi pare bine că aţi ajuns ăl mai mare, adăugă ea în chip de felicitare pentru noua funcţie a lui Staicu.

  — M-am uitat după tine la incinerarea răposatului şi nu te-am văzut.

  — M-am abţinut să vin.

  — Îţi dai seama că eu trebuia să mă duc.

  — Cum să nu vă duceţi, când i-aţi luat locul!

  Staicu o strânse de umăr şi râse cu un râs sănătos şi contagios.

  — Sânziana, am venit să te iau înapoi la chirurgie.

  — Nu mai merg, domnule doctor.

  — De ce? Crezi că microbaşii ăştia şi hârtiuţele astea sunt de tine?

  — Mai mult decât chirurgia. Să nu credeţi că e vorba de orgoliu rănit, de ambiţii, de lucruri de felul ăsta, ori de teama că mi-am „ieşit din mână”, în anii ăştia. În patru ani, aici am făcut pe animale operaţii de mai mare fineţe decât aş fi putut face pe oameni. Mintea mea fiind însă de tip speculativ, e mai de mine să lucrez într-un sistem unde supoziţia şi deducţia sunt pe primul plan, decât într-un domeniu cu vizualitate cum e chirurgia. Şi, pe urmă, vreau şi eu o viaţă liniştită.

  — Aici te-nţeleg. Dar îţi place microbiologia?

  — Nici nu mă aşteptam cât de mult.

  — Şi mediul?

  — Multă mediocritate, ca peste tot, dar şi minţi remarcabile.

  — Sânziana, eu ştiu că te-am dezamăgit atunci când cu cocoana aia, Liliana Fodor, nu? trecu Staicu la subiect. Era chiar momentul când între noi doi se crease o stare, o tensiune…

  — O bază materială favorabilă…”, o dădu Sânziana pe glumă, ca să evite o discuţie căreia nu-i prea vedea sfârşitul.

  — Deşteaptă şi cu haz eşti, Sânziano! De-asta te iubesc!

  — Nu numai de-asta. Mă iubiţi fiindcă sunt printre puţinii oameni deştepţi, capabili şi cinstiţi din jurul dumneavoastră, care, întâmplător este şi femeie, şi vă şi place.

  Staicu o privea ca pe vremuri, când, după