— Deşi nu mai sunt practiciană, tot tare am rămas la diagnostic, nu?

  — Sânziana, dac-ai şti cât îmi lipseşti. Am nevoie de-un prieten.

  — O s-aveţi din ce în ce mai multă nevoie de-aici înainte.

  — Ştiu.

  În glasul lui Staicu, suna presimţirea unui cortegiu de dificultăţi din care nu lipsea ţesătura de intrigi şi de invidii care răsar, ca ciupercile după ploaie, în jurul oricărui loc mai important în ierarhia socială.

  — Am nevoie de-un prieten. Cu ocazia „măririi” ăsteia, am descoperit că n-am nici un singur prieten.

  — Vreau să ştiţi că de „mărirea” dumneavoastră se bucură mulţi oameni de bine.

  — Ca, de pildă?

  — Ca, de pildă, profesorul Şerban, profesorul Stein, doctorul Şerban, colegul meu, doctorul Kölönte, şeful meu. V-am spus nişte nume la a căror părere ştiu că ţineţi.

  — Şerban e cel mai mare chirurg pe care-l ştiu eu… Ascultă Sânziana, am nevoie de tine. Vreau să te ştiu alături de mine: la chirurgie, aici, unde vrei tu, dar să ştiu că am un suflet alături de mine.

  — Lucica! Mai alături decât ea cine poate fi?

  — Lucica e cea mai bună mamă, cea mai bună soţie şi ţin la ea ca la o parte din mine. În mine sunt însă nişte valenţe pe care numai tu le poţi acoperi. Acum îţi vorbeşte omul, nu bărbatul.

  — Spune-mi ce-ai face dacă ai avea-n mână puterea, şi-am să-ţi spun cine eşti”, rosti Sânziana cu o voce absentă.

  — Sânziana, cere-mi ce vrei. Am mult de recuperat faţă de tine. Cere-mi ce vrei. Ai timp să te gândeşti. Acum trebuie să plec.

  Sânziana-l conduse către uşă.

  — Domnule doctor!

  Staicu se opri, surprins de tonul ei precipitat.

  — M-am hotărât să vă cer ceva.

  — Cere-mi.

  — E ceva foarte greu.

  — Cere-mi, te rog!

  — Vă rog să-mi făgăduiţi ceva: dacă am să trăiesc mai mult decât dumneavoastră, făgăduiţi-mi că la-n-mormântarea dumneavoastră am să vin.

  Lui Staicu i se opri respiraţia. Sânziana-l privea cu melancolia omului învăţat cu tot felul de răspunsuri.

  — Făgăduiesc.

  — Aşa să fie.

  Glasul Sânzienei era plin de solemnitate.

  Se priveau ca doi oameni care scăpaseră de-o mare povară.

  Staicu se-apropie de ea şi, fără s-o atingă, o sărută pe gură cum ar fi sărutat pecetea unui testament.

  Sânziana rămase locului şi-nchise ochii. „„Păduri ce-ar fi putut să fie…”, păduri, păduri, păduri”.

  — Sânziana, aş vrea să stau de vorbă câteva clipe cu tine. Profit că cele două colege ale tale sunt plecate-n laborator.

  — Luaţi loc, domnule doctor.

  — Dacă vrei să-mi faci o plăcere, spune-mi „Jolt”. La orfelinat, o dată nu mi-a spus cineva „Jolt”, şi nici pe-aici.

  („De ce trebuie să-mi înfigi şi tu un cuţit în inimă, am şi-aşa destule!”.)

  — Bine, Jolt, dacă aşa vrei…

  — Totdeauna faci ce vor alţii?

  — Numai când ceea ce vor ei nu e-n dezacord cu mine.

  — Sânziana, între noi doi există o anume nelinişte! Ştii bine că-mi placi. Eu îţi plac? Răspunde-mi. Vreau „da” sau „nu”!

  Sânziana se uită la fruntea lui înaltă, peste care cădea o şuviţă de păr negru, ţepos, la ochii oblici, plini de-o nostalgie pe care ea n-o putea descifra, la mustaţa deasă care-aproape că-i acoperea gura ca un dreptunghi sever, mărginită de două riduri adânci, gropiţa din bărbia pătrată, care-n ansamblu aminteau de chipurile aztece, se uită la corpul lui vânjos, şi parcă atunci îl vedea pentru prima oară.

  — Da.

  Kölönte o privi fără zâmbet.

  — Ai avea ceva-mpotrivă să ne vedem în afara Institutului?

  — Jolt, trec printr-o pasă nu neapărat proastă, dar, sigur, tulbure. Printr-o complicaţie sufletească. Am hotărât să-nvăţ să trăiesc la modul „imperfect” singular. De patru ani, încerc să mă păcălesc la „imperfectul” plural, şi degeaba.

  — Ce să-nţeleg din asta?

  — Foloseşte la ceva să-ţi spun?

  — Te rog să-mi spui.

  — Iubesc pe cineva.

  — Şi dacă mi-aş asuma riscul de-a accepta starea asta? În definitiv, când acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.

  — N-ar fi cinstit faţă de tine.

  — Şi faţă de celălalt?

  Sânziana tăcea.

  — Dacă mă respingi acum, îţi propun ceva: îngroapă-mă ca pe-o secure de război. Dacă ai să ai nevoie de mine, dezgroapă-mă.

  — Mulţumesc, Jolt.

  * „Final deschis”, se gândi Sânziana. „Câtă dreptate aveai, Mamă, când îmi spuneai că unei femei singure toată lumea-i aduce-aminte că e disponibilă. Şi este. Fizic – mereu. Dacă Jolt ar insista, ar lua locul lui Mircea, al lui Emil. La Mircea am ţinut şi ţin. Începe să-mi fie dor de simplitatea lui, deşi nici pe departe n-a-nsemnat pentru mine ce-am însemnat eu pentru el”.

  — Părea foarte-ncântat profesorul Staicu, n-o răbdă sufletul pe doctoriţa Jorda să nu-i spună Sânzienei, cu aerul ei obişnuit – vesel, săltăreţ, încântat de sine.

  — Aşa e orice lună de miere! răspunse Sânziana, uitându-se pe sub sprâncene la madam doctor Gorea, care rămăsese cu mâna suspendată-n aer şi cu gâtu-ntins de curiozitate.

  „Fir-aţi voi ale dracu' de „mari doamne”. Până acum o oră vă uitaţi la mine ca la un gunoi, şi-acum abia aşteptaţi să ne facem confidenţe!”.

  Pe lângă această „reflecţie”, vorbele doctoriţei Jorda, ca de altfel şi propriile vorbe, îi stârniră brusc o stare de proastă dispoziţie dominată de un acut sentiment al zădărniciei, de nemulţumire faţă de tot ce era în jurul ei şi faţă de ea însăşi.

  * „Ce n-aş da, uneori, să pot trânti totul de pământ şi să-l fac ţăndări, să nu rămână din viaţa mea nimic şi nimeni, să mă trezesc fără memorie, doar cu fetele mele-alături, şi să uit cu cine