le-am făcut. Uite, în clipa asta, nu mai iubesc şi n-am iubit pe nimeni”, îşi zicea Sânziana, îndreptându-se către casă cu pas ursuz.

  Când se-ntoarse Maria de la grădiniţă cu Ana, cu Şerban şi cu Tudor, Sânziana tocmai termina de şters pe jos.

  — A fost ceva cu descărcări electrice pe-aici? o-ntrebă Maria, uitându-se-n ochii ei cu privirea „model Bujor”, cum numea Sânziana privirea aceea spintecătoare, pe care Maria o moştenise de la tai-că-său fără nici un retuş.

  — De ce?

  — Păi, atâta zel gospodăresc ştiu că e ceva metabolic la tine.

  — M-a apucat un parapon pe lume şi pe viaţă.

  — Chiar pe toată lumea?

  — Pe toată.

 

  („Iertaţi-mă, domnule doctor Murgu, dar m-aţi ucis de-atâtea ori prin inaniţie, acest mod lent de-a ucide, care aproape că te face să te simţi omorât pe cale naturală… Şi mi-am mai adus aminte şi de-acel detaliu din viaţa dumneavoastră, pe care l-am aflat fără să vreau, de-o cucoană cu care v-aţi iubit până nu de mult… Când am s-ajung, oare, ca o soluţie suprasaturată de propria imperfecţiune, pentru a deveni imună la imperfecţiune în general? Ca să fiu sinceră cu mine însămi, dacă nu mi-aş fi amintit acest detaliu, ca pe un punct din „programul” imperfecţiunii noastre, cred c-aş fi fost acum într-o dispoziţie neutră – acea zeamă chioară care ne populează „majoritar” timpul interior. Cât de rău dor gândurile”.)

  — Sânziana, pot să stau niţel? o-ntrebă Tudor Şerban.

  — Cât vrei, dar fără mine.

  — Te incomodez? Ai ceva de făcut?

  — Am de făcut ordine. Vreau să răstorn toate sertarele din mine cu fundu-n sus. Şi vreau să beneficiez de privilegiul femeii singure: vreau să nu fac ce n-am chef.

  Sânziana pironi cu-o privire necruţătoare ochii lui Tudor, în care citi o mare nedumerire.

  „M-am uitat acum ca Alexandru Bujor şi ca fiică-sa. Toate lucrurile „bune” se iau!”, îşi spuse Sânziana.

  — Sânziana, spune-mi, te rog, te-am supărat cu ceva?

  În glasul lui Tudor se simţea contrarierea-ntristată a omului care se vede pedepsit fără nici o vină, dintr-o neînţelegere.

  — Cu nimic, Tudore! Ţie nu ţi se-ntâmplă deloc să n-ai chef de nimeni şi mai ales de tine însuţi?

  — De tine nu mi s-a-ntâmplat niciodată pân-acum să n-am chef.

  — Iartă-mă, Tudore. Pleacă, te rog, fiindcă-mi vine să plâng.

  — Plângi pe umărul meu.

  — Tu nu faci parte din lacrimile astea.

  — Lacrimile nu sunt ca o corespondenţă obişnuită: „Expeditor: X; destinatar Y”. Aş fi vrut să fac parte din ele.

  Tudor se uită la ea cu-o privire subţire, pe care-o plimbă apoi de jur-împrejurul camerei, apăsând-o pe jilţul „expiator” – cum numea Sânziana un jilţ de lemn de-o formă sobră şi incomodă din zestrea lui Alexandru – pe care se-aşeza totdeauna doctorul Murgu.

  — Toate trec, Sânziana.

  * „„Toate trec, fetiţa tatei”„.

  Sânziana închise ochii. Se văzu-n holul din Cercului, cu geamurile lui violet, de pe vremea camuflajului, încleştată cu disperarea iubirii de la paisprezece ani, de gâtul lui Daniel Şerban. „De ce nu sunteţi acum, aici, domnule doctor Murgu, să gem la pieptul dumneavoastră şi să-mi spuneţi dumneavoastră că „toate trec”, fiindcă şi dumneavoastră va trebui să-mi aplicaţi bisturiul „tăiatului necesar de aripi” şi să-mi lăsaţi la vârsta asta nişte cioturi cu care să nu mai pot zbura niciodată, fiindcă, de la o vârstă, „ce-a fost verde s-a uscat” şi nu mai dă lăstari niciodată?! De ce nu sunteţi acum, aici, pentru a-mi da adevărata lecţie-a vieţii mele?! Păcat!”.

  — Tudore, „toate trec”. Uneori ai vrea să treci tu înaintea lor.

  — Uneori simt cum înfigi cuţite-n mine, Sânziana.

  — Cuţite-nfig în noi doar cei pe care-i iubim.

  — Exact.

  Tudor se duse la bucătărie, îl luă pe Şerban de mână şi plecă fără nici un cuvânt.

  — Mamă, ce s-a-ntâmplat?

  — Nimic, ce să se-ntâmple?

  — Atunci de ce-a plecat Tudor ca uraganul „Flora”?

  — E dreptul lui.

  — Nu-mi place să te cerţi cu el. Te poţi certa cu toată omenirea, dar cu el nu.

  — Nu m-am certat. Şi dacă m-aş fi certat?

  — E omul cu care te potriveşti cel mai bine şi e singurul cu care se şi poate…

  — Se poate ce?

  — Să rămâi împreună!

  Maria o privi necruţător.

  — Mamă, tu eşti făcută să trăieşti ori măritată ori ca o pustnică. Tu nu poţi trăi decât cu conştiinţa-mpăcată. Mărită-te cu Tudor.

  — Mâine-i cer mâna!

  — Fă-l pe el să ţi-o ceară!

  — Cum?

  Sânziana era atât de amuzată de ce-i spunea fiică-sa, încât uită să mai facă pe supărata pentru felul în care aceasta o trata şi pentru insolenţa cu care-o măsura.

  — Culcă-te cu el!

  — Maria, cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine?

  De data asta, Sânziana se albi la faţă de furie.

  — Mamă, după ce-asculţi, calcă-mă şi-n picioare dacă vrei, dar întâi ascultă-mă.

  Fără s-aştepte nici o-ncuviinţare, Maria continuă.

  — Mama mea dragă, o primă constatare: iubeşti prea mult şi te culci prea puţin şi nici atunci cu cine trebuie. De când am şi eu ochi de văzut, am bănuit că te culci cu Emil Giurăscu şi cu ingineraşul de la „Steagul Roşu”. E clar că nice pe unul, nice pe altul nu l-ai iubit cine-ştie-ce. Dacă tot n-ai îndrăzneala să te culci cu cine iubeşti, atunci de ce nu te-ai mărita cu un bărbat la care ţii, cu care te-nţelegi, cu un om? Ce-ai să faci? Până când ai să suspini după el şi el după tine? Pân-acum, alta i-ar fi stricat de-o sută de ori casa! Dar tu, cum să faci aşa ceva?! Şi, pe bună dreptate. Pentru asta, printre multe altele, te respect. Dar de ce nu te culci cu el ca să-ţi treacă,