Deschid geamurile şi aerisesc, apoi aranjez alimentele.

  — Aş dormi un pic aici, spune Oshima şi cască, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

  — Azi-noapte nu prea aţi apucat să dormiţi, nu?

  Probabil e rupt de somn, pentru că face patul, se bagă în aşternut, se întoarce cu faţa la perete şi adoarme cât ai clipi. Îi fac o cafea cu apă îmbuteliată şi o torn într-un termos. Iau apoi două bidoane goale şi mă duc la pârâu să le umplu. Şi pădurea arată la fel. Mirosul ierbii, ciripitul păsărilor, susurul pârâului, adierea vântului printre copaci, umbra frunzelor care freamătă. Norii care trec pe deasupra capului par foarte aproape. Mi-era dor de ele, pentru că le simt acum ca pe o parte din mine.

  Cât doarme Oshima, mă aşez pe un scaun pe prispă şi citesc, bând câte o gură de ceai. E o carte despre campania lui Napoleon în Rusia, din 1812. În acest război de proporţii Şi complet absurd, patru sute de mii de soldaţi francezi Şi-au pierdut viaţa pe pământul acela uriaş şi necunoscut.

  Luptele au fost crunte, desigur. Erau prea puţini doctori, medicamentele insuficiente, iar majoritatea soldaţilor grav răniţi au murit în chinuri. O moarte cumplită. Însă şi mai mulţi au fost răpuşi de foame şi de frig, o moarte la fel de cruntă. Ascultând ciripitul păsărilor şi sorbind ceaiul cald, îmi imaginez frontul rusesc, şfichiuit de viscol.

  Parcurg cam o treime din carte, apoi o las şi mă duc îngrijorat să văd ce face Oshima. Oricât de dus ar dormi, e prea multă linişte. Nu i se simte deloc prezenţa. Însă îl găsesc respirând liniştit sub pătură. Mă uit de aproape şi văd cum îi urcă şi coboară umerii încet. Rămân lângă pat şi îi privesc o vreme umerii. În acel moment îmi amintesc dintr-odată că Oshima e femeie. Mă gândesc foarte rar la asta. De obicei îl percep ca pe un bărbat, exact ce vrea şi el. Însă când doarme, pare să se întoarcă la a fi femeie.

  Ies din nou pe prispă şi-mi reiau lectura. Mintea mea se întoarce la străzile de la periferia Smolenskului, presărate cu cadavre îngheţate.

  Oshima se trezeşte după vreo două ore. Vine pe prispă şi se uită dacă maşina e la locul ei. Mazda cea verde e acum complet albă de la praful adunat mergând pe drumul de ţărână. Se întinde şi se aşază pe scaun, lângă mine.

  — Anotimpul ploios de anul ăsta e cam uscat, spune el, frecându-se la ochi. Asta nu e bine. Dacă plouă prea puţin, la vară o să fie probleme cu apa în Takamatsu.

  — Doamna Saeki ştie unde sunt acum?

  Oshima clatină din cap.

  — Sincer să fiu, despre asta nu i-am pomenit nimic. Nu cred că ştie nici că am o cabană aici. Mi-am zis că, dacă se poate, e mai bine să nu ştie unele lucruri. Dacă nu le ştie, nu e nevoită să le ascundă şi ea şi aşa nu se mai implică în alte probleme.

  Încuviinţez. E exact ce speram.

  — Deja s-a implicat prea mult.

  — I-am spus că a murit tata de curând. Şi că a fost ucis, dar nu că mă caută poliţia.

  — Eu cred că ceva tot bănuia ea, chiar dacă nu-i spunea vreunul dintre noi. E un om inteligent. Dacă eu aş apărea mâine dimineaţă la bibliotecă şi aş spune „Tamura a avut nişte treabă şi a plecat o vreme. Mi-ar spune să vă transmit salutări”, nu cred că m-ar lua la întrebări. M-ar asculta şi n-ar spune nimic, chiar dacă nu i-aş oferi mai multe explicaţiiâncuviinţez.

  — Dar tu vrei s-o vezi, nu?

  Tac. Nu ştiu cum să mă exprim, deşi răspunsul mi-e clar.

  — Mi-e milă de tine, dar, ţi-am zis, e bine să staţi o vreme departe unul de celălalt.

  — Dar s-ar putea să n-o mai văd niciodată.

  — E posibil, admite el după câteva clipe de gândire. Ce spun eu e de la sine înţeles, dar lucrurile nu se întâmplă până nu s-au întâmplat deja. Iar uneori nu sunt ce par a fi.

  — Oare doamna Saeki ce simte?

  — In legătură cu ce? Mă întreabă Oshima îngustându-şi ochii.

  — Adică… Dacă şi-ar da seama că nu o să mă mai vadă, ar simţi faţă mine ceea ce simt şi eu faţă de ea?

  Oshima zâmbeşte.

  — De ce mă întrebi pe mine una ca asta?

  — Pentru că eu chiar nu-mi dau seama. E prima dată când iubesc şi îmi doresc pe cineva aşa. E prima dată când mă doreşte cineva pe mine.

  — Şi eşti pierdut şi dezorientat?

  — Sunt pierdut şi dezorientat, încuviinţez eu.

  — Nu ştii dacă aceste sentimente sincere şi puternice pe care le ai faţă de ea le are şi ea faţă de tine.

  Clatin din cap.

  — Doare prea rău să mă gândesc la asta.

  Oshima priveşte un timp pădurea, fără să spună nimic.

  Păsările zboară din creangă în creangă. Îşi prinde mâinile la ceafă.

  — Înţeleg ce simţi, spune el. Cu toate acestea, trebuie să te gândeşti şi să judeci singur. Nimeni nu poate să gândească în locul tău. Pe scurt, asta e dragostea, Kafka Tamura.

  Tu eşti cel care simte aceste lucruri minunate care îţi taie respiraţia şi tot tu eşti cel care rătăceşte în întuneric. Trebuie să înduri totul cu propriul tău trup, cu propriul tău suflet.

  La două şi jumătate Oshima se pregăteşte de plecare.

  — Dacă faci economie, mâncarea ar trebui să-ţi ajungă Cam o săptămână. Între timp o să mă întorc. Dacă nu pot cumva să vin, îl rog pe fratele meu să-ţi aducă provizii, „oate să fie aici într-o oră. I-am spus că eşti aici, aşa că poţi să stai liniştit. Ai înţeles?

  — Am