chestiuni. Până una-alta, vreau să rezolvăm o problemă mult mai importantă. Trebuie să convii, podesta-ule, că zidurile de apărare ale Galatei, tunurile şi armele voastre de tot felul nu-şi mai au rostul. De cine să vă ferească? Noi suntem prietenii voştri! V-am acordat protecţie, în nenumărate rânduri v-am dovedit bunăvoinţa noastră. Şi voi cum ne-aţi răsplătit? Îngăduind unor genovezi nesocotiţi să se alăture soldaţilor lui Constantinos şi să se lupte împotriva noastră. Însuşi nepotul tău, podesta-ule, da, da, însuşi nepotul tău s-a bătut cu ostaşii mei, acolo pe ziduri.

Lomellino îşi împreună mâinile în semn de rugăminte:

– Voiam tocmai să apelez la mărinimia Înălţimii-voastre! Imperialis nu este decât un tânăr fără minte, un adolescent încă. Nu i se poate pretinde să cunoască rosturile profunde ale vieţii. S-a angajat în această aventură fără să-şi dea seama de gravitatea faptei sale. Implor pe Înălţimea-voastră să-şi amintească serviciile pe care le-am adus cauzei otomane, dezvăluind, de pildă, planurile de luptă ale căpitanului Coco...

– De ce mă întrerupi, podesta-ule? vorbi sultanul cu veninoasă blândeţe. Ştii că nu e îngăduit! Te iert, însă, fiindcă eşti genovez, şi eu am simpatie pentru genovezi. Lasă-mă să continui! Deşi aţi făgăduit să păstraţi neutralitatea, aţi primit în Galata refugiaţi din

Constantinopole, atât romei, cât şi veneţieni. Îţi pun în vedere că toţi aceşti ghiauri sunt de drept prizonierii mei. Dacă vrei să-i păstrezi, îţi fac o concesie. Ţi-i las, dar cu o condiţie: să plăteşti preţul de răscumpărare fixat de noi! Dar te previn, nu va fi mic!

– Galata nu este bogată, înălţimea Voastră! Războiul purtat la fruntariile coloniei noastre ne-a împiedicat să facem comerţ cu Orientul Apropiat. Am suferit mari pagube...

– Nu-i nimic! Aveţi încă destui bani pentru a plăti lucrările de demolare ale zidurilor înconjurătoare ale Galatei, precum şi pentru răscumpărarea refugiaţilor. Dacă nu vrei să plăteşti preţul cerut de noi, nu e nici o supărare. Îi vei preda neîntârziat soldaţilor mei! Dacă vei respinge ambele soluţii, voi ordona să fie ridicaţi cu forţa!

Podesta-ul ridică dezamăgit braţele. O sudoare fierbinte, abundentă, îi udase până şi tunica de atlaz albastru. Audienţa aceasta echivala cu cea mai cumplită tortură.

– Vom face tot ce ne va sta în putinţă, Prea înălţate!

– Într-o săptămână zidurile de apărare ale Galatei să nu mai existe!

– Le vom dărâma, Prea Puternice împărate!

– O comisie va fixa preţul de răscumpărare al refugiaţilor pe care vrei să-i păstrezi!

– Ne supunem hotărârii Înălţimii-voastre!

– Întreaga artilerie genoveză şi toate armele ofensive, de orice natură ar fi ele, vor fi predate autorităţilor otomane.

– Aşa vom face, Înălţimea-voastră!

Lomellino era disperat. Tot ce obţinuse din partea lui Zaganos-Paşa pierduse în faţa sultanului. Nu izbutise să obţină nici măcar liberarea din captivitate a lui Imperialis.

– Mai e ceva! continuă sultanul neînduplecat. Zaganos-Paşa mi-a adus la cunoştinţă plângerile unor genovezi, care pretind că marinarii mei le-ar fi confiscat corăbiile. Ţi-am promis că vom discuta şi această chestiune, şi mă ţin de cuvânt! Ascultă, podesta-ule: genovezii care şi-au văzut de treburile lor cotidiene în timpul asediului şi care nu au părăsit nici o clipă Galata vor fi despăgubiţi pentru cele suferite. Genovezii capturaţi în vreme ce fugeau spre arhipelagul grecesc vor fi supuşi, în schimb, tuturor rigorilor legilor noastre. Am mai fost informat că numeroşi genovezi din Galata s-au refugiat în insula Chios, sub cuvânt că s-ar fi temut de o eventuală invazie a coloniei de către trupele mele. Neîncrederea pe care mi-au arătat-o aceşti oameni constituie o insultă gravă, adusă nu numai mie, dar şi întregii armate otomane. Te invit, podesta-ule, să-i obligi a se înapoia de urgenţă în Galata! Cei care nu se vor supune dispoziţiilor tale îşi vor vedea bunurile confiscate, chiar dacă acestea se află în Galata.

Lomellino stătea încovoiat, ca şi când o stâncă i-ar fi strivit umerii.

– Voi executa întocmai poruncile Înălţimiivoastre! Referitor la Imperialis...

– Ce e cu Imperialis? îl întrerupse brutal sultanul.

– Am cedat pe toată linia. Sper ca şi Înălţimea-voastră să manifeste puţină milă faţă de nepotul meu...

Mehmed râse ironic.

– Să ne înţelegem, Lomellino! Cedând pe toată linia, nu mi-ai făcut o concesie! Ca atare, nu-mi poţi propune un târg! Imperialis nu intră nici măcar în categoria refugiaţilor pe care ţi-am îngăduit să-i răscumperi! Nepotul tău a fost prins cu armele în mână. Pentru această vină bailul veneţian şi toţi ai lui au fost descăpăţânaţi!

Lomellino căzu în genunchi.

– Înălţimea-voastră, vă cerşesc indulgenţa! Imperialis este atât de tânăr...

– Au pierit sub securea călăului prizonieri şi mai tineri decât nepotul tău. Ai copii, Lomellino?

– Patru, Înălţimea-ta!

– Fii bucuros că de ei nu se atinge nimeni! Acum pleacă şi transmite conaţionalilor tăi din Galata hotărârile mele! Drum bun!

Podesta-ul înţelese după tonul padişahului că ar fi fost zadarnic să mai stăruie. Se ridică de jos, gândindu-se cu groază la scena pe care i-o va face soţia lui, care ţinea la Imperialis ca la propriii ei copii. Părăsi plângând încăperea. Mehmed nu-i acordă nici cel puţin o privire.

– Ai trimis după Lucas Notaras? întrebă sultanul pe Mahmud Anghelos.

– Notaras se află în anticameră şi aşteaptă să fie primit de Înălţimea-ta.

– Să poftească!

Ca şi Lomellino, fostul mare amiral al Bizanţului intră sprijinit de doi icoglani şi precedat de un şambelan. Ceremonialul acesta avea un rost practic, persoanele primite în audienţă fiind permanent supravegheate îndeaproape, astfel încât să nu se mai poată repeta atentatul care pusese capăt vieţii lui Murad I.

În câteva zile, Notaras îmbătrânise cu douăzeci de ani. Ridurile i se scobiseră şi mai tare, obrajii i se scofâlciseră, ochii, acoperiţi pe jumătate de perdelele minuscule ale pleoapelor obosite, erau trişti, aproape stinşi. Ajuns în faţa lui Mehmed, se ploconi, dar nu îngenunche, aşa cum s-ar fi cuvenit din partea unui înfrânt abia eliberat din captivitate.

– Învingătorii nu sunt întotdeauna şi răzbunători! rosti sultanul în loc de bun venit.

Cu un gest curtenitor, îl pofti pe Notaras să se aşeze pe o pernă înaltă, orânduită în preajma jeţului imperial.

– Îţi cunosc vitejia şi înţelepciunea, Lucas Notaras! îţi mai cunosc şi simţămintele prieteneşti faţă de Imperiul Otoman, manifestate în timpul asediului. Am ordonat să ţi se redea nu numai libertatea, ci şi toate bunurile. Tu şi