familia ta vă veţi bucura pe viitor de protecţia mea. Sub ocârmuirea otomană îţi vei păstra titlul de mare amiral. Îndată ce apele se vor linişti, te voi instala guvernator al Constantinopolelui. Doresc să repopulezi oraşul, să-i redai vechea înflorire!

Pe Mahmud Anghelos îl potopi gelozia. Notaras, deşi îşi păstrase credinţa creştină, fusese destinat de sultan unei mari demnităţi politice. El, Mahmud, îşi renegase neamul şi pe Dumnezeu, răbdase ani de-a rândul capriciile padişahului, îmbrăţişase mahomedanismul, acceptând toate compromisurile posibile. Îşi recunoscu brusc impostura, în această penibilă clipă a adevărului, îşi dădu seama că nu era un bun mahomedan, după cum nu fusese nici un bun creştin. Nu se dăduse înapoi de la nici o ticăloşie, spre a deveni un personaj înalt în ierarhia otomană, în schimb, Notaras obţinea totul fără să fi renunţat la nici una din convingerile sale. Cuvintele frumoase pe care padişahul le adresa marelui amiral îl ardeau ca nişte vergi de fier înroşite în foc.

– Mai cunosc, Lucas Notaras, şi lupta-ţi necurmată pentru apărarea ortodoxismului creştin împotriva infiltrării elementelor catolice. Ştiu că în bătălia pentru păstrarea intactă a dogmelor credinţei voastre ai avut un aliat de nădejde: pe călugărul Ghenadios. Am gânduri mari şi pentru el. Tu vei fi conducătorul laic al creştinilor din Constantinopole, iar Ghenadios va fi conducătorul lor spiritual!

Recunoscător, marele amiral înclină fruntea. Sultanul continuă:

– Nu voi repeta faţă de romeii învinşi cuvintele pe care Brennus le-a rostit acum aproape două milenii faţă de locuitorii Romei cucerite: „Vae victis!” Voi face în aşa fel încât creştinii tăi să se felicite că au intrat sub stăpânirea mea!

Marele amiral întinse mâinile cu palmele în sus.

– Suntem la discreţia Înălţimii-tale! Generozitatea învingătorilor otomani nu poate decât să trezească stima şi dragostea creştinilor învinşi! Mehmed zâmbi cu bunăvoinţă.

– Recunosc, voi, romeii, v-aţi luptat frumos! Nu înţeleg însă cum de aţi avut curajul, cum de aţi găsit puterea să rezistaţi atâta vreme trupelor mele mult mai numeroase şi neîndoielnic mai bine pregătite decât ale voastre? Dacă basileul vostru ori demnitarii săi ar fi fost mai înţelepţi, ar fi predat oraşul, spre a evita vărsările de sânge de mai târziu. Este regretabil că, în ciuda autorităţii de care te bucurai la Curte, n-ai fost în stare să pui capăt cu un ceas mai devreme unui măcel inutil.

– Înălţimea-ta, nu a stat nici în puterea împăratului Constantinos şi nici într-a mea să impunem o capitulare. Foarte puţini romei ar fi acceptat-o.

– V-aţi bizuit pe ajutoarele făgăduite din afară, rosti cu ironie Mehmed.

– Este adevărat! Basileul aştepta ajutoare din afară.

– Din nenorocire pentru voi, nu s-au materializat. În această privinţă porţi totuşi o vină, Notaras! Trebuia să faci totul pentru a deschide ochii împăratului tău!

Marele amiral clătină din cap.

– Ce puteam face eu, când personaje din propriul tău anturaj, Doamne, îl încurajau să reziste?!

Notaras înţelese prea târziu că vorbise mai mult decât s-ar fi cuvenit. Padişahul lăsă să se scurgă câteva momente de tăcere mai înainte de a formula o întrebare periculoasă, pe care Notaras o presimţi:

– Poţi să-mi furnizezi nume?

– Înălţimea-ta, nu eram îndeajuns de apropiat faţă de împărat ca acesta să mi se destăinuie. Aveam mulţi duşmani la Curte, care făceau tot felul de intrigi spre a mă discredita în ochii basileului.

– Cui împărtăşea Constantinos tainele sale? Existau, de bună seamă, oameni care-i transmiteau mesajele trimise de acele personaje de care mi-ai vorbit!

Notaras avea senzaţia că se scufunda în nişte nisipuri mişcătoare.

– Împăratul Constantinos avea puţini confidenţi, - Numeşte pe câţiva dintre ei, Notaras.

Marele amiral prefiră prin minte numele demnitarilor căzuţi în luptă. Citarea unora dintre aceştia n-ar fi avut nici o urmare, căci mărturiile lor nu mai puteau fi smulse.

– Generalul Chrisogeorghis, generalul Ravduhas... Înţelese că nu va putea eluda la infinit răspunsul aşteptat de sultan. Confuzia din timpul ultimei bătălii fusese atât de mare, încât n-ar fi putut spune câţi demnitari bizantini pieriseră şi câţi căzuseră în captivitate.

– Am auzit că Georgios Sphrantzes era unul dintre confidenţi, îl ajută padişahul cu falsă candoare. Ce-ai de spus de Demetrios Cantacuzino, de Pavlidis, de Manuel Paleologos Iagros?

Mehmed era convins că prin vreunul dintre aceşti oameni va birui să-l demaşte pe Khalil. Mult aşteptata răfuială cu marele vizir se apropia. Era limpede că de la Notaras nu va mai obţine nimic. Buna-credinţă a acestui ins atât de lăudat de Zaganos-Paşa şi de Yakub-Paşa era îndoielnică. Brusc indispus, Mehmed puse capăt audienţei.

– Vom continua convorbirea în curând! Să te gândeşti până atunci, Notaras, la câteva soluţii privind reconstrucţia oraşului!

Marele amiral părăsi încăperea, ros de temeri ascunse. Nu-şi închipuise că sultanul era atât de primejdios.

Plecarea lui Notaras îl făcu pe Mahmud Anghelos să respire adânc, de parcă s-ar fi eliberat de o prezenţă mefitică. Hotărî să-l doboare pe acest om, cu atât mai mult cu cât era protejatul lui Zaganos-Paşa. Instalarea marelui amiral în funcţia de guvernator al Constantinopolelui ar consolida poziţia vizirului armatei, care urmărea de multă vreme să plaseze în posturile cheie ale imperiului numai creaturi ale sale. El, Mahmud, trebuia să joace tare. Să doboare şi pe Khalil şi pe Zaganos, profitând de bătălia angajată între ei. Nu demult, prietenul său, padişahul, îi făgăduise funcţia de mare vizir. Dar pe omul acesta cu reacţii imprevizibile nu se putea bizui. După căderea lui Khalil - pe care el, Mahmud, o socotea iminentă - trebuia să-şi concentreze atacurile asupra vizirului armatei. Se impunea să-l lucreze perfid, pe dedesubt, fără ca acesta să-şi dea seama. Dar pe acesta nu-l putea doborî decât scoţându-i mai întâi din joc partizanii. Şi începutul avea să-l facă nimicindu-l pe Notaras. Apoi va veni la rând Yakub-Paşa...

* * *

Yakub-Paşa se învârtea încet în jurul scaunului pe care stătea ghemuit Pavlidis, fostul mare trezorier al Bizanţului.

– Caută să-ţi aminteşti numele lui, omule! Scormoneşte-ţi memoria! Nu mă sili să te dau pe mâna zbirilor mei! Au să te stoarcă, Pavlidis, ca pe o rufă, şi au să-ţi scoată toate declaraţiile pe care nu vrei să mi le dai de bunăvoie.

Pavlidis îl privea tremurând. Barba încâlcită, părul răvăşit, hainele-i zdrenţuite, singurele pe care le găsise după ce fusese despuiat