– Vă jur, Efendi, nu cunosc numele personajului din anturajul Înălţimii-sale Sultanul care primea stipendii de la răposatul basileu Constantinos.

– Ştii însă că acest personaj accepta cadouri de la Constantinos?

– Asta ştiu, Efendi.

Yakub-Paşa îşi strânse înciudat buzele. Era încredinţat că Pavlidis spunea adevărul. Ce interes ar fi avut să acopere pe un om care nu-i mai putea face nici rău, nici bine?

– În mai multe rânduri, Efendi, am predat lui Constantinos bijuterii din tezaurul Coroanei - care se afla în grija mea - spre a fi trimise la Adrianopole personajului în chestiune.

– Cine ducea bijuteriile la Adrianopole?

– Nu ştiu, Efendi. Numai Georgios Sphrantzes, confidentul împăratului, cunoştea aceste sforării.

„Şi blestematul ăsta de Sphrantzes a intrat parcă în pământ!” cugetă Yakub exasperat.

Mai mulţi foşti demnitari de la Curtea lui Constantinos, interogaţi în birourile serviciului secret, făcuseră declaraţii similare în legătură cu rolul lui Sphrantzes.

Pavlidis îşi freca disperat fruntea cu degetele lui grăsuţe, de parcă ar fi vrut să-şi stoarcă mintea.

– Ştiu că împăratul avea un om la Adrianopole, care ţinea legătura cu personajul sus-amintit.

– Cine era acel om?

– Nu ştiu. De ce nu încercaţi să-l descoaseţi pe Andreas Gudelis, fostul nostru agent diplomatic la Adrianopole?

Yakub-Paşa înjură printre dinţi. Să cauţi un om în haosul care domnea în Constantinopole, era ca şi cum ai fi încercat să găseşti un ac într-un car cu fân. Prinsese totuşi un fir pe care nu trebuia să-l scape. Gudelis ţinea în mâna lui viaţa lui Khalil...

Un ofiţer intră şi îi şopti ceva la ureche. Pavlidis îşi încordă auzul, dar nu desluşi nici un cuvânt.

– Aşteaptă-mă aici! ordonă Yakub ofiţerului, arătându-l cu un deget pe fostul mare trezorier. Revin numaidecât!

Trecu într-o cameră alăturată, unde îl aştepta Arakelian, neguţătorul de bijuterii şi de covoare, unul dintre oamenii săi de încredere.

– Ce s-a întâmplat, Arakelian?

– Luminate, îţi aduc pe tavă o sută de mii de ducaţi!

Ochii turcului sticliră.

– Şi ce vrei în schimb?

– Eliberarea din captivitate a lui Catarino Contarini şi un document de liberă trecere, care să-i îngăduie să se înapoieze nevătămat în Italia. Îl cer foarte bogatele lui rude.

Yakub ridică din umeri.

– Bine că nu îmi ceri luna de pe cer! Contarini a luptat cot la cot cu romeii. A condus un important corp de trupe. Poruncile sultanului sunt neînduplecate. Toţi oamenii de seamă, veneţieni sau genovezi, prinşi cu armele în mână, vor fi executaţi prin decapitare. Contarini nu poate face excepţie!

– Nici pentru o sută de mii de ducaţi?

– Nici!

– Dar dacă izbutesc să obţin o sută cincizeci de mii de ducaţi? Gândeşte-te bine, Luminate! Este o sumă enormă!

Yakub-Paşa clătină negativ din cap.

– Dacă încerc să-l fac scăpat şi sunt prins, îmi pierd viaţa. Nu! Afacerea e prea primejdioasă!

– Dar dacă un foarte înalt demnitar ţi-ar da poruncă s-o faci, responsabilitatea ar cădea pe umerii lui.

Şeful serviciului secret îl privi pieziş.

– Vorbeşte pe şleau, Arakelian!

– Luminăţia-sa Zaganos-Paşa, cred că nu ar respinge această propunere, mai ales dacă am majora suma la două sute de mii de ducaţi. Ştii, ca să ajungă la toată lumea! Nu ar fi pentru prima dată că vizirul armatei ar primi unele cadouri, zâmbi Arakelian mieros.

– Ne duci în ispită, Satana! îi vorbi Yakub-Paşa cu mai puţină severitate. Dacă iei şi tu din banii ăştia, cu ce mă mai aleg eu?

– Comisionul meu e pus deoparte, Luminate Stăpâne! Cei două sute de mii de ducaţi îi împarţi cu Zaganos-Paşa! Şi vorba aceea, cine împarte parte-şi face...

– E greu, e foarte greu! se zbârli iarăşi Yakub.

– În Constantinopole dezordinea e atât de mare, încât orice se poate întâmpla, fără să rămână urme. Ce fac? Aduc banii?

Şeful serviciului secret începu să se plimbe de la un capăt la celălalt al camerei. Calcula înfierbântat riscurile. Erau într-adevăr foarte mari, dar şi importanţa sumei îl ademenea. În discreţia lui Arakelian avea toată încrederea. Prin intermediul lui primise mulţi bani, din care se înfruptase din plin şi Zaganos-Paşa.

Se mai uită o dată la neguţătorul care-i urmărea cu interes frământările oglindite pe chip, - Adu ducaţii, Arakelian! Am să obţin de la vizirul armatei împuternicirea de care avem nevoie! Fugi! Să nu te întorci fără toţi banii!

– Crede-mă! Te invidiez pentru norocul care va cădea pe capul tău dacă vei fi pe placul iubitului nostru padişah, rosti într-un afectat falset Tarik, icoglanul.

Se învârtea cu graţiozităţi feminine în jurul lui Leandru Comnen, căruia se străduise a-i da o înfăţişare cât mai atracţioasă, potrivit ciudatelor canoane din Sarai.

După ce îşi petrecuse două ore la hammam, unde băieşi cu bicepşi de oţel îl spălaseră, îl masaseră, îl epilaseră, Leandru fusese dat în primirea lui Tarik. Acesta îl unsese cu mirodenii, îi accentuase contururile ochilor cu kohl de Ispahan, îi dăduse cu briliantină pe păr spre a-i spori lustrul, îi înroşise cu henne unghiile, iar după ce îl îmbrăcase cu veşminte subţiri, de mătase, îl împodobise cu un triplu colier de perle, după moda indiană. Tarik îi parfumă şi tunica, apoi - zâmbind satisfăcut de propria sa operă - îl pofti să se privească în oglindă.

Când îşi văzu imaginea în apa de cristal, Leandru nu se mai recunoscu. În primul moment avu impresia că are în faţa ochilor chipul unei fete.

– Pun rămăşag că padişahul are să te aleagă dintr-o mie, îi surâse Tarik, mângâindu-i uşor părul care-i cădea pe umeri.

Lui Leandru i se aprinseseră obrajii. Cunoştea prea bine sensul cuvintelor icoglanului şi se înfiora de scârbă. Acceptase metamorfoza aspectului său cu o pasivitate pe care Tarik şi cei din tagma lui o atribuiseră fie spaimei, fie resemnării, fie oportunismului. Docilitatea lui Leandru se datora unor motive ascunse, numai de el ştiute.

În ajun, marele eunuc alb, şeful Saraiului şi conducătorul suprem al icoglanilor, îi ţinuse un lung logos, străduindu-se a fi cât mai convingător:

– Destinul prieten ţi-a prilejuit fericirea de a fi desemnat să pătrunzi în intimitatea Prea înălţatului, Prea Puternicului şi Prea Iubitului nostru Sultan Mehmed Khan. Este cazul să-ţi amintesc că dintre miile de captivi creştini care vor părăsi definitiv Constantinopolele, spre a umple târgurile de sclavi din