ţara temerilor, tot mai departe spre frică. În mirosul de stătut al fântânii, cu timpul se amestecă o miasmă grea, nefamiliară, ceva ca tămâia, ceva care te făcea să te gândeşti la catedrale şi la corale cu multe voci în naosuri îndreptate spre cer. Cineva îngâna un cânt.

Zgomotul îi trecu lui Stephen prin tot corpul ca un curent electric. Cineva îngâna o cântare nemelodioasă, o voce de bas joasă, mormăită, meditativă. Cântul umplea aerul cu prezenţa sa discretă, dar atât de extraordinar de intensă, încât ţi se făcea teamă, că acela care îl producea ar putea muri de sperietură, dacă îl surprindeai în acest moment.

Glasul amuţi în momentul în care ajunseră în grotă.

Încăperea tăiată grosolan în stâncă nu era mare, abia dacă era mai spaţioasă decât caverna care adăpostea fântâna. În prima clipă Stephen îşi aminti de nenumăratele basme arabe cu comori nemaivăzute. Trei candele mici ardeau pe un altar uriaş, umplut cu potire aurii şi suporturi pentru lumânări care sclipeau auriu, cruci proeminente, icoane mari în culori minunate cu un strat auriu acoperitor şi biblii uriaşe scrise de mână, toate acestea aranjate pe covoare nenumărate mici şi mari, măiestrit ţesute care acopereau şi podeaua. Alte icoane cu scene din viaţa lui Isus atârnau pe pereţi sau erau proptite de ei, o colecţie minunată de comori de artă incomensurabile.

În faţă, pe unul dintre covoare, îngenuncheat, rugându-se, se afla un singur om: fratele Gregor.

Stăteau tăcuţi, înmărmuriţi de priveliştea neaşteptată a minunăţiilor copleşitoare şi nu ştiau ce să facă sau să spună.

Fratele Gregor aplecă încă o dată capul, îşi făcu cruce de trei ori, se ridică cu mişcări greoaie, stângace şi se întoarse spre ei, ca şi cum îi aşteptase. Poate era de vină lumina sau poate lăsa luminăţia crepusculară să iasă la suprafaţă un adevăr, care la lumina zilei rămăsese ascuns, dar pe faţa sa se conturau riduri adânci datorate grijilor, îmbătrânindu-l.

— Aţi găsit-o, spuse el cu voce obosită.

Stephen trebui să-şi dreagă glasul înainte să poată răspunde. Îşi simţea limba grea şi păstoasă.

— Am găsit-o? Ce-am găsit?

— Oglinda care a păstrat imaginea Domnului nostru, explică bătrânul călugăr şi arătă cu o mâna spre un mic dulăpior din mijlocul altarului, ornat de sus până jos cu aur şi pietre scumpe. Aceasta este.

*

Uri Liebermann ţinuse receptorul telefonului său după terminarea convorbirii cel puţin încă cinci minute în mână, uitându-se fix la tapetul albastru din faţa ochilor şi gândindu-se ce ar trebui să facă acum. Dacă ar trebui să facă într-adevăr ceva. Peter Eisenhardt îi povestise în fraze agitate, vorbind contra cronometru lucruri de-a dreptul fantastice.

Îşi aminti cum îl cunoscuse întâmplător pe scriitorul german în avionul dintre Frankfurt şi Tel Aviv. Cu un aspect care nu bătea la ochi, nesănătos de palid şi predispus spre corpolenţă, Eisenhardt nu era nici pe jumătate atât de impresionant ca în fotografia de autor măgulitoare, pe care editura sa o folosise pentru realizarea supracopertei şi a anunţurilor din ziare. Discutaseră un timp în mod plăcut şi apoi prezentase trucul său cu camera digitală şi minicomputerul, cu care impresionase mai multe persoane - până acum fiecare personalitate pe care o cunoscuse în timpul zborurilor cu avionul îşi amintise de el din această cauză, când se ivise necesitatea de a relua contactul cu ea - şi cu aceasta pentru el problema era rezolvată şi încheiată.

Dar scriitorul îl abordase deja a doua zi şi îl rugase să-i facă un serviciu, să facă o anchetă referitoare la un arheolog britanic care bântuie prin Israel de decenii. Ei bine, acesta fusese un exerciţiu de digitaţie. Treaba ca atare o rezolvase calculatorul. Şi de ce nu, în cele din urmă pentru micul reportaj însoţit de fotografie încasase mai mult decât doar câţiva shekeli.

Şi acum chestia asta. Cică suna din aeroport, şuierase neamţul la telefon, şi că este păzit, şi că tocmai scăpase de paznicii săi.

— Okay, spusese Liebermann laconic şi comutase banda robotului pe înregistrare, daţi-i drumul.

În timp ce asculta, bărbia îi căzu tot mai jos, iar la sfârşit probabil că arăta ca un idiot. Ce poveste trăsnită! Călători în timp... o cameră video... un multimilionar american, care căuta cu asiduitate înregistrări străvechi cu Isus Hristos... şi un tânăr student, care era cu un pas înainte...

Absolut meshugge.

Oricum tipul era cunoscut pentru romanele sale science-fiction. Poate era beat. Sau mai rău. În orice caz se impunea prudenţă.

Pe de altă parte... Nu era Israel ţara minunilor? Şi acolo unde ieşea fum, trebuia să fie şi foc. Chiar dacă lăsai toată nebunia deoparte, rămânea destul care merita să fie cercetat mai îndeaproape. Liebermann pusese atât de încet receptorul în furcă, ca şi cum s-ar fi transformat în porţelan de Meissen, derulă banda şi ascultă totul încă odată.

— Ce fantezie, murmură el, în timp ce mâzgăli câteva cuvinte cheie pe blocnotesul de lângă robot. După cum părea, era vorba în esenţă de o descoperire arheologică pe care o vânau tot felul de străini, eventual cu mai multe mijloace, metode şi intenţii dubioase.

Dar în Israel arheologia era mai mult decât o ştiinţă a Anchităţii. Săpăturile arheologice puteau legitima convingeri religioase sau politice - sau să le zdruncine. În această regiune, în care partidele, în lupta lor pentru putere şi influenţă, îşi legitimau pretenţiile prin recursul la evenimente vechi de mii de ani, arheologia era politizată.

De aceea îşi deschise Uri Liebermann agenda sa mică şi neagră şi începu să formeze unele numere din ea. Dădu telefoane la ministere, politicieni şi redactori. Unele dintre telefoanele sale determinară o cascadă de alte telefoane. După vreo douăzeci de minute sună la rândul său telefonul lui Liebermann şi o voce subţire de femeie spuse:

— Anticamera generalului Yaakov Nahon, vă fac legătura.

Generalul vru să asculte întreaga poveste încă odată.

— Ciudată chestie, fornăi el apoi. Pentru orice eventualitate, am pus în mişcare trei elicoptere din forţa de intervenţie Sinai. Care era numele pe care l-aţi menţionat?

— Wadi Mershamon, spuse jurnalistul. Acolo ar fi în capătul de vest o mănăstire...

— Corect, îmi amintesc. O mănăstire străveche, din Evul Mediu. Mai trăiesc doar câţiva călugări... Nu contează, elicopterele mele vor face ordine, dacă este nevoie.

Uri Liebermann se folosi de ocazie pentru a-şi face cunoscut interesul pentru