— Deoarece acest incident, îl informă generalul scurt, a fost predat armatei, este supus secretizării generale. Dacă vreţi să vă informaţi despre el, adresaţi-vă cenzorului militar în cauză. Vă doresc o zi bună.

Uri Liebermann aşteptă cu exprimarea dorinţelor sale până se întrerupse legătura.

*

— M-am rugat pentru luminarea mea, explică bătrânul călugăr, pentru îndrumare dumnezeiască. Faptul că aţi găsit drumul aici este ca un semn...

Se uitau unul la celălalt. Lui Stephen îi veni să tuşească. Mirosul puternic al lămpii cu petrol umplea încăperea provocând ameţeală. Ce tot spunea omul ăsta? Vorbea despre un semn? O oglindă? Dar aici nu era decât un dulăpior acoperit de aur, ce avea ăsta de-a face cu o oglindă... Dar dacă căutau o cameră video, atunci dulăpiorul avea dimensiunile exacte. Brusc, Stephen simţi un fior în ceafă.

— Părinte, încercă el să-i vorbească bărbatului, care i se părea cufundat într-un monolog, sus au aterizat elicoptere şi în faţa porţilor se află oameni care caută această oglindă. Aici nu este în siguranţă...

Dacă ar fi ştiut ce era de făcut! Dar ei erau prinşi aici jos şi mai curând sau mai târziu vor fi găsiţi. Adică de îndată ce unul dintre călugări va trăda locul ascunzătorii secrete.

— Această oglindă este de secole în posesia noastră, mormăi fratele Gregor. Oglinda, care cândva, după cum se spune, a aparţinut unui bărbat din Bessara. Şi ea a păstrat faţa lui Isus, Domnul nostru - dar imaginea a început de mult să pălească. Aceasta este tragedia, marea durere care a umplut frăţia noastră.

— Păleşte? întrebă Stephen alarmat. Imaginea păleşte?

Omul părea că nu-l aude cu adevărat.

— Aşa stă scris şi aşa este obiceiul de când ne-am separat de Roma: doar odată la o sută de ani se scoate oglinda din tabernacul şi doar un membru al frăţiei păstrătorilor este ales să arunce o privire înăuntru, şi această privire durează cât o clipită. Pentru acest moment îi este îngăduit să-L vadă pe Domnul nostru şi tot restul vieţii sale şi-l petrece făcând dovada a ceea ce a văzut.

Stephen privi dulăpiorul auriu şi în sinea sa îi blestemă pe oamenii care-i urmăriseră. Acesta ar fi fost acum momentul să pună mâna pe relicva călugărilor cu un gest rapid şi să fugă cu ea: Ce ar fi putut toţi bătrânii aceştia să facă împotriva lor?

— La fiecare o sută de ani? Părea ca într-un basm. Şi când e sorocul?

— Oh, abia în vreo şaizeci şi cinci de ani, zâmbi fratele Gregor condescendent. Părea că treptat devenea conştient de prezenţa lor şi ca din întâmplare se interpuse tot mai mult între ei şi altar, ca un apărător. Nici unul dintre noi nu va mai apuca momentul şi nici unul dintre noi nu se va mai uita înăuntru.

— Cum se hotărăşte cine are voie să se uite înăuntru?

— Fraţii aleg pe unul dintre ei. De obicei este desemnat cel mai tânăr - cel care mai are o viaţă lungă înaintea sa şi care poate fi pentru mult timp o lumină. L-aţi cunoscut pe fratele Felix. El a fost ultimul care L-a văzut pe Domnul Isus.

Stephen se simţea din ce în ce mai confuz. Căscă ochii la obiectul sacru, apoi la călugăr, care stătea pe covorul său cu mâinile împreunate şi care de asemenea nu părea să fie de pe lumea asta.

— Fratele Felix? repetă el. Acesta e puţin cam ciudat, nu-i aşa?

— Oglinda l-a transformat.

— Transformat? Oglinda?

Călugărul împreună mâinile şi se uită la ei cu o privire în care părea să se unduiască ceva întunecat, negru, ceva ca sângele închegat.

— Se spune, explică el, că cine s-a uitat înăuntru, nu mai este după aceea acelaşi om. Indiferent ce este de văzut înăuntru, îl schimbă pe om pentru totdeauna.

Stephen trebui să se gândească la privirea deschisă, caldă a bătrânului călugăr. Erau ochi prietenoşi, care cunoscuseră străvechiul secret.

Fumul care se ridica subţire ca o aţă de la cele trei lumânări părea că se încreţeşte la auzul acestor cuvinte. Stephen simţi un impuls de-a dreptul covârşitor să fugă, să se ascundă în vreun colţ şi să nu mai trebuiască să vadă şi să audă nimic până ce trecea totul.

Dar aici nu exista decât o direcţie în care puteai să fugi, şi anume pe scări în sus... Iar îşi aduse aminte cine ocupa partea de sus, şi, într-un fel, acest avertisment îl puse din nou în contact cu lumea adevărată, cu realitatea în care legendele şi miturile erau doar poveşti şi în care puteai să te bazezi doar pe constatări ale ştiinţelor naturii. Iar îi veni în minte scrisoarea călătorului în timp, mai precis un detaliu din ea a cărui importanţă i se clarifică fulgerător.

— Efectul revenirii. Se întoarse spre Yehoshuah şi Judith. În scrisoare era vorba despre bateriile care după un timp îşi reveneau mereu şi care pentru o anumită perioadă dădeau curent. Exact acest lucru îl avem aici. Între timp bateriile sunt străvechi, dar în o sută de ani de pauză strâng tocmai atâta energie pentru a propulsa mecanismul de redare timp de câteva secunde. Aceasta este privirea în oglindă.

Yehoshuah încuviinţă din cap, uluit. Fruntea lui Judith se încreţi.

— Dar la un moment dat imaginile trebuie să fie derulate - cu ce energie?

— Camera MR este un sistem complet digital, datele fiind accesate în ordinea dorită, o corectă Stephen. Aici nu se derulează nimic, ci datele sunt citite dintr-o memorie. Ca la calculator. Se întoarse spre călugăr. Părinte, eu nu am văzut oglinda voastră niciodată, dar ştiu cum arată. Este o chestie în formă de cutie, cam atât de mare - indică dimensiunile aproximative cu palmele mâinii -, şi are un vizor rotund, prin care trebuie să te uiţi. Aşa este?

Fratele Gregor aprobă din cap surprins.

— Da.

— Nu este o oglindă - este o cameră video, după cum v-am mai spus. Ea conţine imagini cu Isus şi singurul motiv pentru care puteţi să vă uitaţi în ea la fiecare o sută de ani este că bateriile sunt descărcate. Dacă am reuşi să ducem camera - adică oglinda - de aici într-un laborator cât de cât dotat,