am putea prezenta aceste imagini întregii lumi. Este complet inutil să aştepţi mereu o sută de ani. Dacă am avea un pachet nou de baterii, am putea să vedem înregistrarea oricând şi cât vrem. Ar putea să vadă o lume întreagă ceea ce a văzut fratele Felix în acest secol.

Călugărul se uită la el. Pe faţa sa se citea cum credinţa şi ştiinţa reluau o luptă străveche.

— O lume întreagă? întrebă el, cu tonul cu care cânta mai înainte.

— Este o cameră video, îl conjură Stephen, fără să ştie de fapt ce voia să realizeze cu adevărat. Nu e o minune. Se gândea la zilele, trecute, la coincidenţele, la tot ce descoperiseră, călătoria în timp care trebuie că avusese loc într-un mod cu totul inimaginabil, şi se corectă fără voie: de fapt este totuşi o minune...

— O lume întreagă? Ochii strălucitori erau aţintiţi asupra tabernacului, părând că reflectă luciul aurului. Asta înseamnă... şi eu...

Stephen aprobă, cu un nod în gât. Treptat, începu să-şi facă griji că bătrânul călugăr ar putea s-o ia razna.

— O lume întreagă! Toată lumea ar fi transformată?! Fratele Gregor se întoarse spre ei, şi chiar dacă nu mai stătea cu faţa spre altar, în ochii lui rămase licărul auriu. Cred că acum înţeleg. Cred că aceasta este măreaţa oră a adeveririlor, de mult profeţită. Frăţia noastră a păstrat relicva de-a lungul secolelor întunecate, căci se spunea că va veni o vreme în care puterile luminii şi puterile întunericului se vor lupta pentru proprietatea asupra sanctuarului şi că, dacă vor izbândi, puterile luminii vor pogorî mântuirea asupra întregii lumi.

Judith păşi lângă Stephen şi-i şopti la ureche:

— Ce-nseamnă toate astea? Tot nu putem merge nicăieri.

— Avem doar şansa să ascundem camera video mai bine şi să revenim, după ce a trecut toată nebunia de sus, şuieră Stephen spre ea. Şi asta nu putem face decât dacă ne ajută el.

— Tu! strigă fratele Gregor brusc foarte tare şi arătă cu degetul întins spre Stephen, încât tresăriră toţi trei. Tu vei duce relicva în loc sigur.

— Cum aţi spus? întrebă Stephen uimit.

Dar călugărul era deja ocupat. Deschise dulăpiorul placat în aur şi scoase un obiect oarecum de forma unei cărămizi, împachetat în panglici şi şervete bogat ornamentate, legat cu sfori pecetluite şi împletite cu fir aurit. De undeva scoase un săculeţ de piele, de felul celor purtate de călătorii prin deşert, cu panglici şi şireturi lungi, pentru a putea fi legat strâns de corp. Puse cu grijă relicva înăuntru şi îi făcu semn lui Stephen să se apropie pentru a-i putea prinde comoara de corp.

— Dar nu putem să fugim nicăieri! protestă acesta, lăsându-l totuşi pe călugăr să continue. Mănăstirea este de mult ocupată.

— Veţi fugi prin fântână, spuse stareţul scurt. Înnodă cu dexteritate curelele între ele până ce săculeţul cu obiectul sacru era fixat bine de pieptul lui Stephen. Haideţi!

Îl urmară când el o porni repede înainte, din grotă afară, de-a lungul culoarului pe lângă scară, până la caverna cu marea fântână în mijloc. În timp ce învârtea roata, le dădea grăbit explicaţii.

— Întemeietorii ordinului nostru au construit mănăstirea în acest loc, pentru că există aici un izvor subteran care alimentează un lac întunecat aflat la mare adâncime, sub noi. Se spune că de la acest lac duce o crăpătură în stâncă până la piciorul muntelui, pe care au mărit-o, făcând-o un culoar secret prin care se poate evada. Din deschizătura neagră apăru o găleată mare de lemn, umedă, dar nu plină de apă.

— Prin această crăpătură trebuie să evadaţi şi să duceţi oglinda într-un loc unde omenirea poate să se uite în ea.

Şi cu asta puse mâna pe un zăvor. Stephen privea tot mai reticent construcţia din lemn, mare ca un ciubăr de apă, care atârna de un lanţ impresionant. Înţelesese că fratele Gregor aştepta de la ei să se lase coborâţi în această găleată în adâncimi necunoscute.

— Cât de lung este acest culoar secret? întrebă el.

— Nu ştiu, recunoscu călugărul. Nu l-am văzut niciodată.

Preţ de o clipă, cât o bătaie de inimă, rămaseră toţi muţi. Deasupra lor tropăiau picioare şi se auzeau voci zgomotoase, chiar dacă nu puteau fi înţelese.

O lovitură, lemn pe lemn făcu un zgomot brusc printre catacombe şi-i făcu să tresară. Probabil că venea din osuar. Erau deja pe urma lor, mai căutau doar locul de coborâre.

Stephen puse mâna pe săculeţ, în care se afla ceea ce căutase. Ciudat că nu simţea nimic deosebit. Se simţea ciudat cu sacul de piele în faţa pieptului, ca un cangur care-şi ţinea puiul în marsupiu. Dar nu se simţea triumfător şi nici plin de satisfacţie. Poate pur şi simplu totul se desfăşura prea repede.

— Okay, spuse el. Eu mă duc.

— Stephen! îl preveni Judith. Eşti nebun. Chiar vrei să cobori cu adevărat în fântâna asta?

Se uită la ea, apoi la gaura neagră enigmatică din podea. I se părea că ştiuse de la bun început că drumul său îl va duce acolo jos. Mângâie săculeţul de piele.

— Am găsit-o! spuse el încet. Noi!

— Şi după aceea? Chiar dacă duce un culoar afară - ce facem după aceea?

— Poate ajung la maşina noastră.

— Asta e o prostie! şopti ea, dar suna ca un ţipăt. Călugărul se uită neliniştit încoace şi încolo. O nouă lovitură răsună prin culoar.

— Trebuie să te grăbeşti, îi zori el. Sau va fi prea târziu. Stephen se urcă în ciubărul care se bălăngănea şi se ţinu de lanţ. Un fior îl străbătu din cap până-n picioare, când se uită în jos şi văzu rotundul fântânii fără lumină, o gură neagră gata să-l înghită. Trebuia să-şi impună să respire în continuare. „Şi dacă acolo jos nu e nici un culoar? Atunci stai pe fundul unei fântâni, care cine ştie cât de adânc e şi eşti pierdut!” Prostii, îşi spuse, Yehoshuah şi Judith rămâneau aici; vor avea ei grijă ca în cel mai rău caz să fie salvat. „Dar dacă ceva merge prost, ceva...?” Respiră. Să nu înceteze să respire.

— Okay, gâfâi el şi avu senzaţia că ochii îi erau mari şi căscaţi, că degajau panică, dar nu putea face nimic împotriva acestui lucru. Haideţi odată!

Judith care se uitase tot timpul la el, muşcându-şi buza de