— Merg şi eu, anunţă ea.

Se apucă de acelaşi lanţ ca Stephen, care se uită la ea necrezându-şi ochilor. Pleoapele ei tremurau, muşchii maxilarului ieşeau în evidenţă din cauza încordării.

— Şi acum repede, Yehoshuah, căci altfel vor ajunge aici înainte să ajungem noi jos!

„Repede, de nu, mă răzgândesc!” Yehoshuah încuviinţă din cap, înghiţind în sec, trecu lângă bătrânul călugăr în dreptul roţii.

— Ken, beseder!

— Să nu ne laşi să cădem, auzi?

În loc de răspuns, zăvorul făcu clic şi ei se mişcară abrupt o bucată în jos, dispărură până la genunchi în întuneric. Apoi Yehoshuah şi fratele Gregor apucară roata şi dădură câte puţin drumul la lanţ, într-un ritm regulat. Mergea în jos fără oprire. În ultima secundă, Stephen simţi un impuls nebun să oprească tot, să sară afară, să facă totul numai să nu se afunde în acest abis! Dar era prea târziu. Marginea fântânii le ajungea deja până la umeri, şi apoi, cu o smucitură mai târziu, se afundară în întuneric. Cu ultima privire se uitară unul în ochii celuilalt şi fiecare citi frică în privirea celuilalt.

„Ce frumoasă este!” îi trecu lui Stephen prin gând. Chipul lui Judith se estompă încet, pe măsură ce se afundau tot mai adânc în întuneric. În clipa următoare simţi cum ea îşi puse braţul în jurul lui, cum gura ei o căuta pe a lui şi îl sărută, ca şi cum soarta le era pecetluită, aveau să moară în adâncul puţului.

35

La asaltul asupra mănăstirii au participat atât oameni care aparţineau corpului de pază permanent al lui John Kaun, precum şi angajaţi ai unor firme de securitate israeliene, care la început asiguraseră paza şantierului arheologic. Când s-a deschis focul asupra uşii mănăstirii, israelienii au ezitat la început, dar apoi cei mai mulţi dintre ei au participat la această acţiune. Febra vânătorii a cuprins întregul grup, făcând să se depăşească graniţele legii şi să se treacă în ilegalitate.

„High Noon în Negev”,

un articol de Uri Liebermann

Mergeau în jos, coborând la nesfârşit.

Gura fântânii era de mult doar o pată greu perceptibilă undeva sus peste ei, în întunericul negru ca noaptea ce-i învăluia ca un giulgiu. Se ţineau îmbrăţişaţi cuprinzând şi lanţul, care scârţâia şi pârâia, cu fiecare smucitură în jos. Fiecare îl auzea pe celălalt respirând. Ţac. Ţac, ţac. Între timp simţeau cu mâinile cum bucata de lanţ, de peste ei, începea să vibreze mai puternic, cu fiecare metru cu care coborau.

Mirosea din ce în ce mai puternic a umezeală, a apă şi se făcea din ce în ce mai rece, pe măsură ce pătrundeau mai adânc în munte. Stephen simţi coama aspră a lui Judith pe faţa sa, percepu mirosul ei a nisip şi căldură, dar simţi şi o adiere de parfum, plus încă ceva greu de definit. Nu înţelegea de ce venise cu el. Nu înţelegea nici măcar de ce se implicase alături el în această acţiune.

Ţinându-şi respiraţia, întinse o mână. Judith tresări atunci când îi dădu drumul şi întrebă cu voce tremurândă:

— Ce faci?! El simţi piatră umedă, prelucrată grosier, de jur împrejurul lor la depărtare de nici două palme de umerii ei. Era uimitor că se duceau în jos fără să se lovească de pereţi. Întreaga instalaţie era uimitoare.

Lanţul vibra din ce în ce mai tare şi acum se putea percepe de sus un scârţâit, care nu putea fi trecut cu vederea acolo sus. Oare cât de adânc ajunseseră între timp? Lui Stephen i se păru de parcă ar fi fost cel puţin trei sferturi de kilometru, dar cu siguranţă se înşela. Cât de înalt era muntele? Încerca să-şi amintească, dar i se părea că urcuşul pe care-l realizaseră pe panta plină de grohotiş îl făcuseră în altă viaţă.

Scârţâitul acesta...! Îi alarmase fără îndoială pe urmăritori. Precis aveau să vină în orice moment pe scară în jos, şi apoi? Imagini sălbatice, cu Yehoshuah şi călugărul surprinşi în timp ce acţionau roata fântânii îi treceau prin minte. Cum cei doi erau traşi de acolo şi cum se prăbuşea găleata mare cu ei în adâncuri. Sau cum se trase zăvorul şi cum ei rămâneau atârnând acolo pentru ore, zile sau pentru totdeauna.

Îi vor ridica înapoi. Precis aveau să facă aceasta dacă le explica Yehoshuah că erau în posesia camerei video. Îşi repeta întruna aceasta, dar celulele corpului său refuzau să creadă una ca asta.

Şi coborau în continuare.

La un moment dat, când panica trecuse de mult şi începu să fie plictisitor, când ar fi putut crede că vor coborî tot mai adânc şi mai adânc pentru tot restul vieţii lor, se schimbă deodată spaţiul din jurul lor. Deşi era încă întuneric beznă, sentimentul că se aflau într-un puţ strâmt încetă şi făcu loc senzaţiei că s-ar găsi într-un spaţiu foarte mare. Suna de parcă s-ar fi scufundat prin acoperişul unei catedrale.

— O să aprind lumina, şopti Stephen, şi un ecou al cuvintelor sale fu reflectat înapoi de pereţi foarte îndepărtaţi. Scotoci după lanterna sa de buzunar, o aprinse şi lumină primprejur. Era o lumină de-a dreptul jalnică, absorbindu-se în pereţii negri ai cavernei stâncoase care se lărgea în jurul lor pe măsură ce coborau.

— O, la naiba! îi scăpă lui Stephen.

— Ce este? dori Judith să ştie.

— Acolo! Conul de lumină, grăbit şi agitat smulse din întuneric o mică platformă din stâncă ce era fără îndoială făcută de mâna omului şi care se ridica cel puţin cinci metri deasupra apei ce strălucea negricioasă în adâncuri, aparţinând lacului subteran. De la mijlocul terasei era fixat un rând de inele metalice, de-a lungul peretelui de stâncă ce se îngusta ca o pâlnie în sus, iar pe primele două inele le rataseră deja. Următorul inel care ar fi putut fi accesibil, era la o distanţă de cel puţin doi metri depărtare de ei şi, dacă nu-l prindeau nici pe acesta, aveau să coboare până în mijlocul lacului, iar balustrada de piatră, de la care se putea, eventual, ieşi spre exterior, avea să se afle la distanţă de douăzeci de metri depărtare şi în plus la cinci metri