— Haide, trebuie să facem chestia asta să se balanseze!

— Ştiam că o să regret! exclamă Judith, dar se conformă imediat şi se strădui să clatine găleata.

Găleata mare de lemn începu să penduleze ezitând, încoace şi încolo, ca un ciudat leagăn uriaş pentru copii dar încet, mult prea încet, în timp ce se scufundau fără milă mai departe.

— Stop! strigă Stephen. Opriţi!

Dar cei de sus nu-l auzeau. Probabil că le obosiseră braţele între timp; găleata părea să meargă în jos mai repede decât înainte.

— La naiba, la naiba...

Stephen băgă lanterna în buzunarul de la piept şi se lungi, întinse degetele spre inelul metalic blestemat, ce atârna neatins în stâncă, se apropie până la câţiva centimetri, apoi găleata se balansa înapoi. Alunecară mai jos.

— Mai tare!

Trebuiau să prindă unul din aceste inele şi apoi să se tragă cu tot cu găleata mare, inel cu inel în jos, pentru a ajunge în sfârşit pe platforma de stâncă. Oare se pierduse acest amănunt în negura vremurilor, sau fratele Gregor uitase să le spună?

— Şi mai tare!

Se balansau cu întreaga lor energie. Al treilea inel se afla între timp prea sus pentru a-l ajunge, iar ultima speranţă era al patrulea. Dar acesta era şi mai departe de ei, părând de neatins. Şi ei coborau în continuare. Trebuiau să-l prindă în cursul următoarelor două pendulări, altfel ar fi pierdut şi această şansă.

Prima pendulare, cu avânt puternic. Stephen întinse mâna, de parcă ar fi vrut să-şi scoată braţul din încheietură şi simţi metalul rece, pentru o clipă, cu vârful degetelor.

— Aproape am reuşit! Imediat o să-l apuc!

Judith se chinui de parcă ar fi fost la un concurs dintr-un bâlci, unde trebuia să stabilească un nou timp record la datul peste cap cu leagănul-bărcuţă. Dar durata oscilaţiei unui pendul ţine doar de lungimea firului său, iar lanţul de care atârnau ei era între timp incredibil de lung. Păreau să treacă minute întregi până să ajungă în punctul de întoarcere de pe partea cealaltă şi apoi încă un timp interminabil până ce se balansau înapoi.

Stephen întinse din nou mâna. Cumva, părea că fiecare celulă a corpului său ştia că acum sosise momentul adevărului. Peretele de stâncă se deplasa spre ei, aproape graţios. Inelul metalic străluci mat pe piatra neagră. Degetele se întinseră, de parcă ar fi putut, în caz de necesitate, să crească cu câţiva centimetri de care mai era nevoie.

— Da!

Îl prinsese, îşi încolăcise degetul arătător şi cel mijlociu şi ţipă, atunci când pendulul, ce se balansa înapoi, fu cât pe-aci să-i smulgă braţul. Văzu stele verzi şi ceva păru că se rupe cu adevărat în braţul său şi în mâna sa, dar cu un geamăt neomenesc reuşi să-şi plaseze şi celelalte degete, inclusiv degetul mare în jurul inelului de fier şi reuşi să-l apuce de-a binelea.

— L-ai prins! strigă Judith.

Stăteau atârnaţi oblic de-a lungul peretelui de stâncă şi o parte însemnată a greutăţii lor şi a greutăţii găleţii de lemn în care stăteau trăgea de braţul lui Stephen. Judith se deplasă în jurul lanţului, urmărind să-i uşureze greutatea, încercând să ajungă şi ea la inel.

O smucitură. Găleata lor se lăsă mai jos. Stephen ţinu inelul de fier strâns, de parcă mâna sa era sudată de el.

— Apucă-l pe următorul! gâfâi el.

— Okay. Ea întinse mâna în jos.

În acest moment scrâşni ceva. Era un sunet încet, dar ameninţător. Şi care nu putea să nu fie auzit.

— Nu poate să fie adevărat, mormăi Stephen.

Inelul de fier. Inelul de fier din mâna sa era sursa scrâşnetului. Se şi mişcase cumva? Nu. Precis că nu.

— Apucă inelul următor! exclamă el. Repede. Scrâşni din nou, mai tare de data aceasta şi mai urât. Şi inelul de fier se mişcase.

— La naiba!

Ancorarea inelului de fier, după secole de umezeală în aer, ruginise în totalitate şi cedă cu un sunet şi mai urât, alunecă scârţâind din piatra stâncii în care fusese prins, se descompuse în praf de rugină. Reuşiră cu greu să nu se răstoarne când pendulul format de lanţ şi găleată se balansa cu ei înapoi. În acelaşi timp se produse şi smucitura care-i cobora încă o porţiune de care ar fi avut nevoie cu trei secunde în urmă. Urmă altă smucitura care-i scoase definitiv din zona la care inelele ar mai fi fost accesibile.

Se ţineau de lanţ şi pendulau cu găleata de lemn încet, mai jos, spre apa neagră şi inertă. Stephen lumină inelul de fier cu raza care ieşea în sus din buzunarul cămăşii sale şi-l studie.

— Cred că toate sunt aşa, cugetă el. Complet ruginite. Am fi putut să ne imaginăm.

— Şi ce facem acum? întrebă Judith şi privi temătoare în jos.

— Habar n-am. Se uită şi el în jos. Suprafaţa lacului subteran arăta mai degrabă ca nămolul decât ca o apă; părea de nepătruns. Şi se apropia din ce în ce mai mult. Era cu siguranţă apă, dar era aşa de rece, încât ar îngheţa după câteva minute, dacă ar cădea în ea. Fără să mai pună la socoteală că nu era nici un loc unde s-ar fi putut salva înotând. Scoase din nou lampa la iveală şi lumină marginea îndepărtată a lacului. Într-adevăr, peste tot numai stâncă netedă.

— Trebuie să oprească lanţul, spuse el apoi. Să încercăm. Dacă ţipăm amândoi simultan cât de tare putem, poate ne aud.

— Okay.

— La trei. Unu - doi... 

Ţipară simultan, cât îi ţineau plămânii, astfel încât răsună în toată caverna. Stephen aproape că se aşteptă să se desprindă pietricele şi să cadă în apă, dar nu se întâmplă. Singurul răspuns fu acela că fură lăsaţi mai departe în jos încă vreo câteva lăţimi de palmă. Între timp ajunseseră mai jos decât platforma stâncoasă pe care trebuiau să ajungă. Treptat, situaţia devenea critică.

O clipă. Platoul de stâncă...

— Trebuie să ne balansăm direct spre proeminenţă! strigă Judith căreia îi venise în acel moment aceeaşi idee. E singura posibilitate.

Făcură ca găleata de lemn să penduleze din nou, cu mişcări puternice de balansare realizate la unison. În sfârşit, arăta promiţător. Vor reuşi, nu era nici o îndoială.

— Trebuie să sărim! strigă Stephen. Pe terasa neted cioplită nu exista nimic de care se puteau ţine. Tu mai întâi.

— Nu, tu! protestă Judith. Tu