— Naiba s-o ia de cameră! Sări tu, mai întâi! Atenţie... Găleata ajunse la oscilaţia maximă, foarte aproape, peste platformă.

— Acum!

Judith sări şi ateriză teafară, în patru labe. Era în siguranţă.

Pendulul se mişcă greoi pe drumul de întoarcere. Stephen împinse săculeţul cu camera video sub braţele sale până pe spate. Din precauţie. Se uită în acelaşi timp îngrijorat în sus de-a lungul lanţului de care se ţinea cu cealaltă mână. Atunci când sărise Judith - o oscilaţie care se simţise altfel decât mişcarea de până atunci, în jos. Neliniştitor de diferit.

Călătoria domoală prin catedrala cu podeaua din apă părea să dureze la nesfârşit. Stephen îşi ţinu respiraţia. Lanţul începuse treptat să tremure nesănătos în mâna sa. Asta nu era bine. Era sigur că asta nu era deloc bine. Drumul înapoi. Lanţul începu să geamă în timp ce se apropia promontoriul de stâncă. Judith stătea acolo, îl aştepta. El se pregăti.

Lanţul se rupse cu o fracţiune de secundă înainte ca el să sară, exact la timp pentru a-i trage de sub picioare sprijinul solid de care avea nevoie pentru saltul său. Stephen ţipă, apucă în gol şi se lovi în clipa următoare cu putere cu pieptul de un obstacol care se simţi ca un berbece şi care-i scoase aerul din plămâni. Nu văzu ce era, pentru că lampa sa dispăruse brusc şi totul în jurul său se cufundase în întuneric, dar durea rău şi aluneca, ceea ce era şi mai rău, iar degetele sale care căutau febril nu găsiră nimic de apucat, nimic ce i-ar putea servi drept sprijin. Atârna peste un abis şi aluneca. Deodată îl apucă o mână, o mână aproape de fier, îl prinse de încheietură şi părea hotărâtă să nu-i dea drumul niciodată. Judith. Incredibil câtă putere avea. Aerul nu găsise încă drumul înapoi în plămânii săi şi din această cauză nu putea spune nimic, nu putea striga şi nu putea nici măcar să se vaite.

În spatele său, căldarea de lemn se prăbuşi bubuind în lac. Proverbiala verigă slabă, la care se rupsese lanţul, se aflase probabil destul de sus, pentru că zdrăngănitul asurzitor al lanţului în cădere nu voia să mai ia sfârşit. Stephen atârna de cantul de stâncă, se lupta să respire, iar în spatele său şi peste el zdrăngănea şi răpăia de parcă s-ar fi prăbuşit cerul. O a doua mână îi înşfacă apoi cămaşa şi reuşi să-i prindă braţul. Stephen încercă să treacă un picior peste marginea stâncii, al cărei cant trebuia să fie undeva în întuneric, lângă el. În filme treaba asta arăta aşa de uşor, dar el avu nevoie de cinci încercări. Apoi, în sfârşit, reuşi cu ajutorul lui Judith să se rostogolească în siguranţă, exact în momentul în care capătul lanţului se prăbuşi, scufundându-se cu o ultimă plescăitură în apă, apoi se făcu linişte.

Pipăi după săculeţul de piele de pe spatele său. Conţinutul se simţea la fel ca şi înainte. Apoi se ridică, pipăind locul unde se termina proeminenţa stâncoasă. Lanterna sa căzuse în apă şi strălucea ca un ochi mic de fantomă în adâncul lacului.

— Să sperăm că există cu adevărat acest culoar secret, spuse Stephen, atunci când respiraţia îi reveni la normal.

Precis pieptul său devenise o unică şi mare vânătaie; se simţea ca după o bătaie.

— Există, zise Judith. Îl ţinea încă strâns, de parcă i-ar fi fost frică că s-ar putea prăbuşi fără sprijinul ei. Stăm exact în faţa lui.

— Bine.

Se gândi un timp, dacă mai aveau ceva de făcut aici. Probabil că nu. Întreaga lor dotare era constituită dintr-un telefon mobil, care nu părea să fie în cele mai bune condiţii, atunci când puse mâna pe el în buzunar, şi din hainele pe care le purtau pe ei. Iar afară îi aştepta deşertul - halal situaţie.

— Atunci să sperăm că duce într-adevăr spre exterior.

*

Galeria ducea într-adevăr spre exterior. Era atât de lungă, încât li se părea că la capătul ei aveau să iasă în Iordania, dar poate de vină era şi faptul că trebuiau să pipăie pas cu pas pentru a înainta. Era înfiorător. Din când în când se opreau speriaţi pentru că auzeau foşnete, sâsâituri sau alte sunete. Erau locuri unde atingeau ceva moale şi umed sau ceva ce mişuna şi atunci tresărea şi se dădeau cu un strigăt înapoi. Nu o singură dată se loviră cu capul de o piatră ce stătea în afară, se împiedicară peste o groapă neaşteptată în podea sau loviră cu tibia într-un obstacol. Dar culoarul ducea tot mai departe, făcea din când în când cotituri ciudate şi la un moment dat aerul începu să fie mai cald şi să miroasă altfel.

Încet, fără o trecere observabilă, se întoarse şi lumina în percepţia lor. La început nu era decât o penumbră, în care nu puteau distinge de unde venea lumina sau ce era de fapt ce vedeau. Dar se vedea ceva. Apoi începură să se distingă umbre din lumina difuză, puteau să-şi vadă propriile mâini cum pipăiau stânca aspră şi în final, după încă o cotitură, se văzu la capăt o gaură cu adevărat scăldată în lumina puternic strălucitoare: ieşirea.

Direct în spatele deschizăturii, ce arăta îngrijorător de mică, se afla încolăcit un şarpe lung şi subţire. Stephen încercă să nu se gândească pe lângă câte alte animale periculoase trecuseră bâjbâind, fără să aibă habar. Tropăi de câteva ori puternic cu piciorul pe pământ, aşa încât şarpele deveni atent, înălţă capul şi-l privi suspicios, mişcând repede limba. Stephen gesticula cu braţele prin aer, azvârli câteva pietricele şi cu ceva nisip după şarpe, până când acesta se hotărî să plece.

Ieşirea era îngustă ca o vizuină de vulpe: Stephen trebui să scoată întâi săculeţul cu camera, pentru a se putea strecura prin deschizătură. Afară îl trăsni o căldură nemiloasă, ca o lovitură de ciocan, astfel că trebui mai întâi să se aşeze lângă gaură pentru că ameţi la propriu. O ajută pe Judith să iasă la rândul ei afară şi apoi statură amândoi răsuflând greu, nu spuseră nimic, ci doar priviră împrejur.

Pustiul liniştit ce se întindea înaintea lor îl sperie. Avu nevoie de un timp,