până ce înţelese de ce: până în momentul în care ajunseseră la mănăstire urmaseră şosele, drumuri cel puţin. Existase o structură. Acum însă nu mai existau decât pietre, grohotişul se întindea cât vedeai cu ochii pe terenul nisipos uniform şi cenuşiu, fără drumuri, fără marcaje.

Simţeau amândoi la fel. Putea să perceapă în vocea lui Judith, care întrebă cu voce stinsă:

— Şi acum? Încotro ne îndreptăm?

Exact. Asta era întrebarea.

Sfera înnebunitor de incandescentă a soarelui atârna aproape de orizont. Acolo era deci vestul. Marea Mediterană se afla în direcţia aceea. Egiptul şi Sinaiul se situau în această direcţie. Soarele avea să apună, lumina sa crea deja umbre lungi şi bizare. Un vânt continuu, uniform, le împroşca pielea cu boabe de nisip.

— Aş dori să avem o hartă, zise Stephen, în timp ce-şi legă din nou săculeţul de piele, de data aceasta mai puţin strâns.

Judith cugetă.

— M-am uitat la ea destul de atent. Dar n-am învăţat-o pe dinafară. Privirea ei se plimbă în direcţia soarelui. Există o şosea de-a lungul graniţei spre Sinai. Este o linie aproape dreaptă de la Marea Mediterană până la capătul nordic al Mării Roşii. Dacă ajungem la ea...

— Cât de departe este?

— Douăzeci, treizeci de kilometri? Ceva de genul acesta, cred eu.

— Hmm.

Stephen se simţea istovit pentru simplul fapt că stăteau pur şi simplu acolo. O şosea însemna că la un moment dat va veni o maşină.

— Sună de parcă ar fi realizabil.

Suna absolut nebuneşte. Sub mingea de foc, care atârna ca o bucată de fier înroşită jos pe cer, se puteau întrezări neclar sau ghici lanţuri muntoase şi prăpăstii. O linie de douăzeci de kilometri prin aer, aceasta însemna cel mai probabil cel puţin un marş în forţă de mai multe zile şi de câteva ori mai lung decât linia dreaptă. Şi nu aveau nici măcar apă cu ei.

Se ridică, studie zona din jurul lor, toate pietrele şi crăpăturile din sol, şanţurile nisipoase care arătau atât de familiare ca peisajul lunar. Poate ar fi fost totuşi mai bine să încerce să ajungă la maşină...?

În acel moment, un zgomot puternic pătrunse până la urechile sale. Părea că vine de peste tot şi de nicăieri. După o clipă de panică, Stephen înţelese despre ce era vorba.

Elicoptere care decolau!

Judith sări la rândul ei în picioare. Decolarea elicopterelor putea însemna în cel mai rău caz că urmăritorii ştiau că evadaseră. Acum plecau în căutarea lor. La naiba, de parcă goana prin deşert nu ar fi fost destul de rea şi aşa!

— Trebuie să ne ascundem, spuse Stephen şi privi în jur. Existau multe umbre aşa târziu, seara. O crevasă în stâncă sau o grotă ar fi fost mai bună, în cazul în care urmăritorii aveau la bord un aparat cu infraroşu pentru vederea pe timp de noapte, deşi Stephen nu ştia despre aceste dispozitive decât ceea ce se explica prin filme. Poate trebuia să fie noapte pentru a folosi aparate cu infraroşu.

— Am putea să ne întoarcem în peşteră, zise Judith neconvinsă. Aparent nu avea nici ea o prea mare tragere de inimă pentru asta.

— Dacă există undeva în mănăstire un plan al galeriei secrete, atunci vom sta înăuntru ca într-o capcană.

Zgomotul se amplifică şi acum veni unul din elicoptere zburând în jurul muntelui, mare, negru şi ameninţător. Părea într-adevăr o acţiune de căutare.

Stephen indică o râpă întunecată şi umbroasă la o oarecare distanţă.

— Hai acolo!

— Nu trece peste nisip! îl opri Judith atunci când el vru să sară. Urmele pe nisip pot fi observate din aer foarte uşor. Mergem pe acolo, de-a lungul solului stâncos.

Porni alergând şi Stephen veni după ea, străduindu-se să calce pe cât posibil pe urmele ei. Imediat începu să năduşească, transpiraţia i se prelingea abundent pe spate şi pe piept. Condiţia sa fizică nu era dintre cele mai bune.

Aruncă o privire înapoi. O spaimă fierbinte îl străbătu când pentru un moment păru că elicopterul îi descoperise şi zbura direct spre ei. Dar era întâmplare; imediat după aceea, aparatul de zbor, mare şi întunecat, se îndreptă în altă direcţie. Stephen ajunse în râpa care se afla în umbra unei stânci mai mari, unde Judith îl aştepta deja. Gâfâind, spionară spre muntele unde se afla mănăstirea.

La acţiunea de căutare participau două elicoptere. Pluteau peste zona învecinată a mănăstirii încoace şi-ncolo ca nişte viespi negre şi furioase şi, într-un fel greu de priceput, manevrele lor de zbor păreau ciudate şi nehotărâte. De parcă nu ar fi crezut cu adevărat că o să găsească pe cineva. De parcă numai se simţeau obligate să încerce, pentru ca mai târziu să nu li se reproşeze nimic.

Stephen clătină din cap. Priveliştea părea desprinsă dintr-un film cu James Bond pe un ecran deosebit de mare. Într-un cinematograf încălzit foarte bine.

— Un fugar care aleargă pe jos prin deşert, gândi el cu voce tare, încotro s-ar aştepta urmăritorii lui să se îndrepte?

Judith se gândi un timp. Era o întrebare la care nu cugetase încă. Probabil că urmăritorii lor se aşteptau ca ei să încerce să părăsească deşertul în cel mai rapid mod cu putinţă.

— Şi ce ar însemna asta în cazul nostru?

— Să meargă înapoi pe drumul pe care am venit cu maşina.

Stephen ridică din sprâncene. Pe acest drum o apucaseră şi oamenii lui Kaun şi aveau cândva sau cumva să-l parcurgă din nou în direcţia opusă. Cu alte cuvinte: se interzicea singur.

— Sau să încerce să ajungă pe drumul cel mai scurt pe şoseaua spre Sinai, continuă Judith. Spre vest.

— Da, oftă Stephen.

Toate acestea conduceau la consecinţe care nu-i plăceau deloc. La asta s-ar aştepta urmăritorii lor.

Priviră cum apunea soarele. Nu dură decât câteva minute din momentul în care soarele atinse crestele muntoase până ce dispăru în spatele acestora. Ceva de genul amurgului nu părea să existe aici în deşert: se făcea întuneric dintr-odată. Şi mai rece, pentru că lumina soarelui nu mai ardea direct. Stephen îşi atinse faţa cu mâna. Îl furnica un pic. Când se ducea acasă la bazin să înoate, se aşeza de obicei apoi o rundă la solar şi, când după trecerea timpului setat tuburile ultraviolete se stingeau în jurul său, simţea cam acelaşi lucru.

Vântul încetă aproape simultan cu apusul soarelui. Aerul era încă încălzit şi