se putea simţi căldura pe care o stocaseră pietrele în timpul nopţii, iar acum o reflectau, dar era aproape plăcut. Stelele deveniră vizibile, împodobind cerul treptat şi risipitor, aşa cum nu se putea observa niciodată în zonele locuite. Cornul lunii în creştere, aflate în mijloc, emana o lumină suavă de zâne.

Noapte. Aveau să folosească noaptea pentru a mărşălui! Elicopterele renunţaseră la căutare. Îşi aprinseseră reflectoarele, dar se putea vedea că se întorceau la mănăstire.

— Să mergem spre sud, spuse Stephen.

— Nu ştii ce spui. Acolo e Negevul. Acela e un deşert adevărat!

— Vezi steaua aia drăguţă acolo? Haide să mergem în direcţia ei.

*

Căldura acumulată în pietre şi în sol nu ajunse pentru întreaga noapte. La un moment dat încetă să mai fie fierbinte şi puţin mai târziu se făcu frig. În afară de asta, îi dureau picioarele, muşchii şi fiecare celulă a corpului. Trupurile lor păreau să strige după odihnă, după somn.

Şi după apă. Treptat setea devenea neliniştitoare. Găsiră o crăpătură între două stânci, care mai emanau un rest de căldură şi pe care vântul permanent le şlefuise neted şi rotund ca două bucăţi de cremene. Le făcea bine să stea jos chiar dacă doar pe o piatră. Luna îşi revărsa lumina rece şi palidă asupra lor, iar bolta încărcată de stele strălucea precum colecţia de diamante a celui mai mare bijutier al universului.

Judith lăsă capul pe spate, până pe stânca pe care se putea sprijini şi privi în sus.

— Fiecare punct luminos este un soare ca al nostru, spuse ea încet, după un timp, care poate îşi aruncă razele arzătoare asupra unui deşert. Şi cine ştie ce fiinţă tocmai străbate acest deşert.

Sephen deschise săculeţul de piele şi scoase pachetul învelit cu material moale. Îl cântări gânditor în mână. Era incredibil de uşor. Mai puţin de o mie de grame. Oare devenise mai uşor cu timpul?

— Cred că trebuie să mă uit acum ce e înăuntru, spuse el.

— Ce? Judith ridică îndată capul.

— Până la urmă cărăm doar nişte oase pe aici, cobi Stephen şi începu să desfacă legătura cu grijă.

După ce deznodă şireturile cu fir de aur, se apucă să desfăşoare panglicile ornamentate de brocart. În unele locuri straturile erau prinse între ele cu câteva cusături; rupse pur şi simplu aceste fire. Era o legătură de material moale, care putea fi derulată. Stephen încercă să-şi imagineze cum se desfăşura ceremonia când călugării îşi scoteau relicva, odată la o sută de ani şi o eliberau de învelitoarea protectoare, pentru ca unul dintre ei, Alesul, să poată arunca o scurtă privire prin ocular. Precis că postiseră zile în şir, se rugaseră nopţi întregi, precis că dezvoltaseră un ritual măreţ, care prevedea indicaţii precise pentru fiecare mişcare a mâinii. Probabil că şi felul în care erau înfăşurate şi înnodate panglicile de stofă una în jurul alteia şi legate una cu cealaltă avea în sine o semnificaţie profund simbolică. Şi el stătea pur şi simplu aici şi rupea învelitoarea, strat cu strat.

Sub brocart ieşi la iveală ceva ce arăta ca un săculeţ de in, care era lipit cu o masă răşinoasă, neplăcut mirositoare. Fără mijloace ajutătoare nu putea fi deloc îndepărtată. Stephen pipăi în jur şi găsi o piatră cu margini tăioase, cu ajutorul căreia reuşi să o dea jos, râcâind-o.

— Cam greu, nu? întrebă Judith.

— În orice caz. Poate de aceea au deschis-o doar la o sută de ani.

Ea observă pachetul ce devenea în mâinile lui Stephen din ce în ce mai mic.

— Şi aici înăuntru ar trebui să fie o cameră video?

— Greu de crezut, nu? replică Stephen.

Acest lucru se întreba şi el deja de câteva minute. De fapt, aparatul ar fi trebuit să iasă de mult la iveală şi între timp ar fi trebuit să se contureze deja alte forme dacă era să se ia după imaginea lui MR-01, pe care o văzuse pe internet.

Cu timpul degetele sale deveniră lipicioase. Şi el trebuia să fie atent să nu fie cuprins de grabă şi să strice ceva. Îşi curăţă degetele unei mâini prin frecarea acesteia de stâncă, în timp ce ţinea ciudata relicvă în cealaltă mână. În linişte. Aveau acum tot timpul din lume. Timpul. Totul se învârtea în jurul acestei noţiuni misterioase. Camera rezistase două mii de ani în locuri ascunse, dar de fapt nici nu fusese fabricată. Ce s-ar petrece, dacă ar apărea cu această cameră video în faţa lumii, un obiect care conţinea o tehnologie ce de-abia se dezvolta în laboratoarele japoneze?

Timpul. Totul era încurcat.

Ce-ar fi dacă asta nici nu era camera? Încercă să îndepărteze gândul.

În sfârşit, reuşi să facă o gaură în ţesătura grosieră. Aceasta putea fi acum lărgită. Trase de marginile ei, scoase bucăţi afară şi se comportă complet nearheolgic. În sfârşit putu să îndepărteze învelitoarea, pe jumătate sfâşiată. Stephen îşi făcu timp să strângă toate bucăţile de material lipicios şi să le pună înăuntru.

Ceea ce ţinea acum în mână era un săculeţ de pânză, ce se simţea moale ca o pernă, iar în lumina lunii părea gri-deschis. Într-una din părţi exista un nod de închidere. Stephen se întrebă dacă modul în care fusese camera împachetată şi protejată - în caz că era o cameră video - se datora călătorului în timp sau dacă la aceasta se gândiseră fondatorii ordinului monahal. Într-un fel pesemne că o împachetase şi călătorul înainte să o încredinţeze ascunzătorii în care trebuia să reziste mii de ani.

Desfăcu nodul. În interiorul săculeţului ieşi la iveală mai întâi o substanţă cu aspect de vată, ciudat mirositoare, ceva ce semăna cu bumbacul, dar care trebuia să fi fost altceva. Acest material moale era îndesat în jurul unui obiect tare, ce se afla bine protejat în mijlocul săculeţului. Stephen pipăi prin vată şi simţi - plastic.

— Bingo, murmură el.

Arăta altfel decât în pozele pe care le văzuse, indiferent din ce cauză. Dar era o cameră video. În afară de câteva zgârieturi, carcasa de plastic strălucea ca nouă, iar pe o parte era imprimat cu litere negre, numele firmei producătoare: Sony. Iar dedesubt era scris cu litere mai mici şi lăbărţate MR-01.

În sfârşit, o avea. O ţinea în mâini şi era exact aşa cum îşi imaginase