Timp. Din nou timp.

Îl cuprinse un triumf dezlănţuit.

Ridică privirea spre ochii lui Judith. O strălucire misterioasă se putea vedea în ei, sau doar îşi închipuia toate acestea?

— Asta este, îi spuse el, aproape şoptit. Camera video a călătorului în timp. Înregistrarea video a lui Isus Hristos.

Ea atinse aparatul cu grijă, doar cu vârful degetelor.

— Încă nu-mi vine să cred...

Ce senzaţie incredibilă! Era de parcă ar fi ţinut Sfântul Graal în mâini.

La o privire mai atentă, se observa că toate părţile vizibile din metal erau sensibil corodate. Obiectivul nu mai putea fi răsucit şi de pe butoane se exfolia vopseaua atunci când le atingea. Stephen întoarse carcasa. Nici clapeta în spatele căreia stătea caseta de înregistrare nu putea fi deschisă. Chiar şi butonul corespunzător era blocat. Îşi înghesui unghia degetului în fanta dintre capac şi carcasă şi deschise materialul de plastic al capacului câţiva milimetri. Ceva era acolo înăuntru. Cu puţină imaginaţie se putea numi o casetă. La lumina zilei avea să mai arunce o privire înăuntru, poate vedea mai mult.

Nu mai rămânea de încercat decât un singur lucru. Stephen inspiră adânc şi o privi pe Judith.

— Zicea că în şaizeci şi cinci de ani ar fi venit din nou timpul. Cu alte cuvinte, bateriile s-au refăcut timp de treizeci şi cinci de ani.

Ea făcu ochii mari.

— Crezi că ajunge?

— Habar n-am. O să aflăm imediat.

Îşi puse ocularul la ochi, respiră calm şi plasă degetul pe butonul de redare. Probabil că nu o să se petreacă nimic, îşi spuse el, dar pulsul său nu părea să creadă aceasta. Mai respiră odată şi apăsă pe buton.

Făcu click.

Şi nu se petrecu nimic.

36

La o pierdere de apă mai mare de 4,5 litri şi prin asta cu peste 5% a greutăţii corporale, se ajunge, în afară de senzaţia puternică de sete, la primele handicapuri corporale: se opreşte producerea salivei, înghiţitul devine tot mai anevoios, vocea devine aspră şi răguşită, mucoasa gurii şi a gâtului, precum şi ochii se înroşesc, iar pulsul creşte, apar stări de toropeală şi apatie. Se poate ajunge la panică. Moartea prin însetare intervine la o pierdere de lichide de mai mult de 12% a geutăţii corporale.

Jerome K. Wilson, supravieţuitor în deşert

Când se trezi, primul lui gând fu: îmi trebuie baterii!

Abia după ce îi trecuse acest gând prin cap, ca tonul ţipător al cornului pentru semnale în tabăra cercetaşilor, care îi scula pe toţi din somn, îi reveni în minte tot ce se întâmplase: unde era, de ce era aici şi ce se întâmplase. Că o ţinea pe Judith în braţe, că o ţinuse toată noaptea în braţe. Tot mai stăteau între cele două pietre mari şi reci pe pământ nisipos şi fusese al naibii de rece noaptea.

Acest lucru îl auzise desigur mereu, toţi îi povestiseră: „Ai grijă, în deşert, noaptea poate să devină foarte frig”. Ştiuse, dar nu crezuse cu adevărat într-adevăr, nu putuse să conceapă că într-un deşert, care în timpul zilei îl bătuse cu căldură şi lumină, prin care alerga ca printr-o tigaie uriaşă de prăjit, că o sobă atât de dogorâtoare putea să se răcească atât de mult încât să ajungă până la temperaturi ca în frigider. Şi asta vara! Nu-i de mirare că pietrele crăpau şi stâncile se rupeau. Se băgaseră unul într-altul ca oamenii îngheţaţi, apropiindu-şi nasurile, şi ar fi putut să fie aproape romantic, dacă nu ar fi fost atât de frig.

Acum începuse să se încălzească iar. Stephen înălţă capul şi se uită în direcţia mingii cu strălucire reţinută, care se ridica cu energie proaspătă la orizont. Şi vântul sufla din nou, punctual, la începutul zilei.

Probabil că la un moment dat chiar au adormit. Judith mai dormea, cu faţa plină de nisip, epuizată. Îşi trase atent braţul cu care o ţinuse şi se ridică. În gură avea un gust de praf uscat, chiar îl durea de-a binelea când înghiţea. Trebuia să fie asemănător ca atunci când mâneai fructe deshidratate.

Pasul următor era dedicat săculeţului. Băgase camera la loc precum şi părţi ale telefonului său mobil pe care îl desfăcuse ieri, în încercarea de a folosi bateriile din el pentru a porni camera video. Fusese o bâjbâială aventuroasă în întuneric, cu cabluri şi ace de păr, dar nu se mişcase nimic. Acum, în prima lumină a zilei, se uită la componentele luate în parte, încă odată, cu atenţie. Era aşa cum se temuse el. Bateriile din telefonul său, folosite de ani de zile şi între timp destul de uzate, nu numai că fuseseră descărcate, dar aveau şi o tensiune mult prea mică. Deci nu avea nici o şansă. Cântări în mână micile baterii pe care le scosese din camera video: reîncărcabile, scria pe ele şi, dacă te gândeai că doar cu o singură încărcare - precis, călătorul în timp nu luase cu el un încărcător la reţea în trecut, şi, şi dacă ar fi făcut-o, tot nu i-ar fi folosit funcţionaseră două mii de ani, atunci nu puteai să te plângi. „N-ar fi o publicitate proastă”, se gândi el.

Asambla din nou telefonul mobil, cât se putea de bine. Judith îşi făcuse griji când se apucase să-l desfacă. În caz că se rătăceau, era ea de părere, telefonul era ultima posibilitate care le rămânea să cheme ajutoare. Dar acum nici această posibilitate nu mai exista; când aprinse aparatul din nou, dădu semne printr-un bip, dar imediat după aceea se stinsese afişajul digital şi nu se mai mişcă nimic.

— Poate dacă aşteptăm vreo cincizeci de ani...? murmură el şi îşi băgă obiectul nefolositor în buzunarul de la cămaşă.

Judith se trezise de la sunetul semnalului. Nu arăta mai puţin mototolită şi dezorientată când se ridică în şezut. Pentru un timp se uită somnoroasă în jur, apoi scoase un sunet care nu putea fi decât o înjurătură în ebraică.

— Am crezut că doar am visat urât, spuse ea apoi nefericită.

Stephen se uită la ea. Chiar şi cu părul incorigibil de ciufulit îi plăcea.

— Nu face bancuri, spuse el. Eu eram sigur că asta, aici este un vis urât.

— Stephen... îi aruncă o privire înceţoşată, pe care nu