Cărți «Filmul Isus citește top 10 carti pdf 📖». Rezumatul cărții:
Stephen ridică doar din umeri. Nu putea să fie chiar atât de greu să-şi găsească un drum pentru ca să iasă din acest deşert. E clar, se aflau în Negev, un deşert adevărat, dar totuşi mic şi limitat. După câte îşi amintea, harta mai era şi străbătută de nenumărate şosele, ce e drept, doar drumuri neamenajate prin deşert, dar oricum căi marcate clar. Pentru a se rătăci pur şi simplu nu era loc destul.
— Hai să folosim dimineaţa pentru a mai înainta o bucată de drum, propuse el.
— Şi încotro să mergem?
— Undeva, spuse Stephen, unde există baterii.
*
Merseră spre vest. Încet, unul în spatele celuilalt. Pentru un timp, îi cuprinse o adevărată dorinţă de comunicare, care îi făcu să-şi povestească reciproc ce învăţaseră fiecare despre supravieţuirea în deşert. Judith participase în armată la un exerciţiu de supravieţuire, e adevărat că doar trei zile, şi pe atunci nu era în formă şi nu învăţase prea multe. Evident că din instrucţia militară făcuseră parte şi oribile marşuri de o zi cu bagajul în spinare. Relatările ei despre toate astea îi provocară lui Stephen un uşor fior şi, de câte ori se uita la ea pe ascuns, nu putea lega prea bine aceste povestiri cu tânăra zveltă, gingaşă pe care o vedea.
În afară de faptul că întotdeauna urmărise cu atenţie povestirile veteranilor din Societatea Exploratorilor, participase odată la un exerciţiu de supravieţuire: zece zile în interminabilele păduri ale Canadei. E adevărat că potolirea setei fusese şi acolo un punct pe ordinea de zi, dar nu realmente o problemă.
Desigur că amândoi cunoşteau trucurile uzuale ca să faci rost de apă în deşert. Cel mai cunoscut, peste care dădeai în orice carte, orice film sau benzi desenate, era să sapi în pământ o gaură în formă de pâlnie, să pui o cutie de tablă în punctul cel mai adânc, apoi să întinzi deasupra o folie de plastic, s-o asiguri la marginea craterului astfel format cu pietre sau nisip şi s-o faci etanşă, iar în mijlocul ei să pui o piatră, în aşa fel încât folia să atârne în jos în formă de pâlnie, dar în acelaşi timp să fie întinsă. Dacă bate soarele, dedesubt se creează o căldură enormă de seră, aşa încât umezeala pământului - care există chiar şi în urmele lăsate în nisipul aparent uscat de praf - se evaporă, se ridică în sus, se condensează pe folie şi apoi curge picătură cu picătură în jos, pentru a se aduna în cutie.
Grozavă teorie! Numai că ei nu aveau nici folie de plastic, nici cutie de tablă, dar nici timpul şi energia să sape astfel de găuri şi apoi să aştepte ore întregi.
Erau de acord că mai înainte de toate trebuiau să împiedice transpiraţia mai multă decât absolut necesară. Asta însemna să se mişte încet, să rămână îmbrăcaţi, să caute umbra. De îndată ce soarele va urca mai sus şi începea să fie din nou extrem de cald, vor trebui să caute o ascunzătoare unde puteau petrece restul zilei, pentru ca apoi, în orele serii şi noaptea, să meargă mai departe. Nu era nici o problemă. În afară de asta, trebuiau oricum ca după câţiva kilometri să dea de şoseaua Sinaiului.
Necesitatea de comunicare scădea cu cât soarele se ridica, bătându-le în spate. Cuvintele păreau pur şi simplu să se evapore. Şi tocmai acum treceau printr-un peisaj complet neted, fără nici cea mai mică umbră, fără stânci mai mari, fără nici o formaţiune care să fi fost bună ca ascunzătoare pentru căldura toridă a zilei.
— Cam atât ar fi de spus despre deosebirea dintre teorie şi practică, mormăi Stephen cu buzele crăpate, uitându-se în jur cu un sentiment crescând de nelinişte. Zona arăta ca o parcare afurisit de imensă. Doar că aici nu parca nimeni şi că era prea mult pietriş.
Iar soarele ardea demenţial.
Pas cu pas. Un picior în faţa celuilalt. Să nu lase punctul de la orizont din ochi. Şi setea. Până la urmă o imită pe Judith şi luă în gură o pietricică, pentru a suge la ea. Îţi puteai închipui că acest lucru îţi mai domoleşte setea sau cel puţin necesitatea de a suge ceva.
Nu se vedea nimeni. Aceasta îl mira pe Stephen cel mai mult: că nu erau urmăriţi. Ar fi fost foarte uşor aici, unde mergeau ca pe o tavă. Un elicopter oarecare... Nu exista nici o ascunzătoare, nici un refugiu. Doar pământ plat şi o căldură arzătoare, pârjolitoare, care aproape că nu mai era de suportat.
În faţa lor, la o distanţă inimaginabilă licăreau contururi ale unor lanţuri de munţi stâncoşi, negri de arşiţă, vizibili prin strălucirea scânteietoare a soarelui. Fiecare pas ar fi trebuit de fapt să-i apropie de aceste dealuri, în care precis că existau râpe şi crevase umbroase, poate chiar munţi şi locuri umede. Dar cineva aşezase munţii pe roţi şi îi trăgea iar la fel de repede, când se apropiau de ei, mai departe. Dacă s-ar fi oprit, ştia asta exact, nu ar mai fi reuşit să se pună din nou în mişcare, şi asta ar însemna sfârşitul.
Tot mereu controla săculeţul în care se odihnea, bine capitonată, camera video. Săculeţul se afla în faţă, sub cămaşă, o legătură moale, supărător de caldă, care treptat se îmbiba cu sudoarea sa. Secole întregi petrecuse acest aparat în ascunzători răcoroase şi umede, peste o mie de ani într-un bloc de stâncă din peretele templului, iar restul în racla mănăstirii din deşert. Iar acum îl căra prin căldura arzătoare a Negevului. Putea fi ăsta un lucru bun? Putea oare să se strice ceva înăuntru datorită schimbărilor extreme de temperatură?
Judith, care tocmai preluase conducerea, se opri, se întoarse spre el şi făcu un gest lipsit de putere spre o direcţie care era aproape verticală faţă de ruta lor de mers, aproximativ în sud. Stephen se uită în direcţia indicată de ea şi se sperie văzând cât de sus era deja soarele pe cer, cât de ţipător strălucea, ca şi cum