— Ce? hârâi el, căci nu vedea ce voia ea să spună. Se uită la el cu o faţă suferindă, pleoştită.

— Acolo este ceva, izbucni ea. O maşină sau aşa ceva. Acum vedea şi el - un obiect întunecat, dreptunghiular, metalic, aparent artificial. Un reflex de lumină, dacă stăteai exact pe locul unde se afla Judith, făcut ca de o oglindă în lumina soarelui. O maşină! O maşină ar mai avea apă în radiator. O maşină avea baterie. O baterie! Tensiune de doisprezece volţi, cu ea putea să realizeze ceva. Va vedea ce era pe casetă.

— Haide! făcu el, dar poate era doar un sunet fără sens, pe care reuşi să-l trimită dincolo de buzele sale.

Merse înainte. Un chicot absurd trecu prin străfundul gândurilor sale; nu crezuse mai înainte că această parte a deşertului era ca o parcare uriaşă de la un orizont la altul? O parcare - şi acolo se afla o unică maşină! Diafragma sa sări puţin în timp ce mergea, ca şi cum ar vrea să înceapă să râdă, dar restul corpului era prea istovit pentru o asemenea sforţare.

Era într-adevăr o maşină, o maşină mică, europeană, care, înainte să înceapă soarele s-o prelucreze, trebuie să fi fost cândva albă: între timp, lacul luase o culoare indefinită, maroniu-murdară, în toate locurile expuse luminii. Era un Volkswagen, cât putea Stephen să judece. Tot ce era la această maşină din crom lipsea, chiar şi sigla de pe portbagaj. Reflexul luminos venea de la un geam lateral, pe jumătate spart; restul geamurilor dispăruseră, la fel şi cauciucurile, scaunele, volanul şi toate instrumentele, schimbătorul de viteză, de altfel tot ce putea fi deşurubat, scos sau altfel valorificat de la un automobil complet avariat.

Cu un sentiment îngrijorător, ridică Stephen capota motorului nu tocmai închisă. Şi aici se servise cineva fără jenă. Dar radiatorul mai exista şi blocul motor şi bateria fuseseră aparent prea grele pentru hoţi.

Motivul pentru care nu luaseră radiatorul era din păcate mult prea clar: se crăpase. Judith scoase un sunet încet, plin de durere, când deşurubă butonul şi constată că interiorul era într-adevăr uscat şi gol.

Stephen înghiţi cu greu şi mişcă gura uscată şi buzele crăpate.

— Probabil că de aceea a rămas aici, spuse el. Defecţiune la radiator.

Şi bateria? Stephen simţi cum îi tremurau degetele când puse mâna pe buşoanele de închidere, deşurubând unul care se împotrivea scârţâind. Gol. Marcajul care indica nivelul corect al lichidului în baterie, se vopsise deja în maro. Absolut gol şi uscat. Deşurubă şi celelalte buşoane. Peste tot acelaşi lucru.

N-avea nici un rost şi Stephen ştia că era inutil, dar trebuia să scoată camera, trebuia să petreacă câte un sfert de oră pentru a elibera oarecare cabluri rămase de izolaţia lor, să le lege cu polurile bateriei şi apoi cu respectivele contacte de cameră. Trebuia să se uite în vizor, să respire adânc cu speranţa nebună că în ciuda tuturor aparenţelor, a întregii ştiinţe tehnice şi în ciuda tuturor legităţilor, aceste baterii uscate vor da încă odată un impuls de curent, măcar atât de lung cât să se aprindă o clipă ecranul minuscul în ocularul camerei video şi să-l lase să vadă ceea ce fratele Felix văzuse cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Oare cerea prea mult în această ţară a minunilor? Se aştepta la prea mult în acest deşert, în care Domnul lăsase să cadă mana cerească pentru ai Săi? Erau abia la optzeci de kilometri de aceeaşi Mare Roşie care se despicase pentru Moise. Dar el nu cerea asta. Tot ce voia era o secundă de curent electric.

Apăsă pe tasta de pornire. Dar minunea nu avu loc.

Dezamăgit, se lăsă în jos lângă Judith, care se aşezase pe pământ, în slaba umbră a automobilului avariat. Tabla fierbinte îl ardea în spate. Nu era acelaşi lucru ca umbra unei stânci, dar făcea bine ca măcar o clipă să nu fie expuşi luminii fierbinţi şi nemiloase. Judith se uită la el. Iar el scutură din cap. Nimic.

Şi-ar fi dorit un time-out. Pur şi simplu să dispară din căldura arzătoare, pentru a se odihni, să adune puteri, să poată gândi. Mai ales să gândească îi devenea tot mai greu. Gândurile începeau să se învălmăşească tot mai mult, ca într-un vis febril. Nu mai ştia să spună exact ce era mai important - să găsească baterii sau apă. Imagini înceţoşate, încurcate, se învălmăşeau între ele şi îl lăsau să se vadă pe sine cum se prăpădea în deşert. Se făcea că nu mai era chiar treaz, ci că dormea cu ochii deschişi. Astfel de imagini îl făceau să se sperie şi pentru o clipă să i se limpezească mintea şi atunci simţea o teamă groaznică, uluitoare, că ar putea să moară fără să vadă imaginea video care se afla în cameră. Dar asta n-avea voie să se întâmple. Universul nu putea fi atât de nedrept. Era atât de aproape, nu se putea întâmpla să dea greş atât de aproape de ţel.

— Ia spune, şopti el în cele din urmă, doar nu suntem cu adevărat în pericol, nu-i aşa? Mergem tot timpul spre vest; trebuie să dăm de şoseaua Sinai, nu-i aşa?

La început Judith nu reacţiona, privea fix înainte, absentă.

— Nu mai ştiu unde suntem, răspunse ea în cele din urmă.

— Dar nu am fi putut traversa şoseaua fără să fi observat, nu-i aşa? Oare cât rătăcise poporul israelian prin deşertul Sinai? Patruzeci de ani, dacă îşi amintea bine.

Dar nu fusese nimic. Nu traversaseră nici o şosea. Nimic care să aducă pe departe cu o şosea. Imposibil. Judith se uită la el. Părea istovită, istovită de moarte.

— Telefonul tău chiar nu mai merge deloc? Stephen scutură din cap. Ea oftă şi se uită din nou înainte.

— Când ai cu adevărat nevoie de el...

Şedeau. Soarele urca mai sus micşorând umbra. Părea imposibil să se poată ridica din nou de aici. Vor rămâne aşezaţi până venea soarele peste capota maşinii, pentru a-i prăji. Stephen scoase săculeţul de pânză cu camera video, scoase şi camera; era ciudat de mică, abia dacă era mai mare decât o agendă, era atât