— Crezi că toate astea sunt adevărate? întrebă Judith care îl observase.

— Ce vrei să spui?

— Pare atât de nouă. Stephen o întoarse în mâini.

— Chiar este. De fapt, ea nici nu există încă.

— Şi dacă ieşim teferi de aici şi o ducem în Japonia, ce se întâmplă?

— Habar nu am. Chestia asta putea să te facă să-ţi crape capul, dacă te gândeai la ea. Ar dezmembra-o, ar descoperi cum funcţionează şi apoi ar construi alta după modelul ei. Japonezii fac asta mereu.

— Şi atunci cine a inventat-o?

Stephen vru să răspundă, dar gândurile sale greoaie, însetate se înnodară şi ajunseră la un punct mort. Nici un răspuns. Nu exista răspuns. Prea mulţi de „dacă” şi „parcă”. O ecuaţie cu prea multe necunoscute.

Dar dacă ai lăsa deoparte pe „dacă” şi „parcă”...

— Bună întrebare, rosti el cu greu.

Se uită la camera din mâinile sale. Dacă totul era adevărat, dacă acest aparat călătorise cu adevărat prin timp şi de fapt venea din viitor, care era încă la distanţă de trei sau patru ani, dacă socoteai tot ce se întâmplase de neschimbat...

... Atunci însemna că ştiau ceva despre viitor. Ceva care-i inspira teamă. Ceva care se va întâmpla negreşit. Judith exprimă gândul.

— Unicul răspuns este că nu se va întâmpla, raţiona ea cu voce tare, pas cu pas, dezinvolt, ca cineva care, curios, merge de-a lungul unui drum şi vrea să ştie cum arată după colţul următor, dar nu putea vedea suficient de departe pentru a bănui unde se va termina acest drum. Posibilitatea nu există chiar deloc. Indiferent că noi gândim că se poate întâmpla. Camera video nu va ajunge în Japonia. Asta însemna că...

— Da, spuse Stephen.

Deci asta era ce se numea soartă. O ţinea în mână. Cu mişcări obosite băgă micul aparat, al cărui înveliş de plastic arăta atât de nou, înapoi în săculeţ, printre fulgii de vată.

— Hai să mergem mai departe.

*

Setea deveni ucigaşă. Cerinţa nemiloasă de apă, de lichid, ardea în fiecare celulă a corpului. Sau dacă va găsi baterii. Nu ştia exact cum, dar acest lucru i-ar potoli şi setea.

Picioarele se mişcau singure. Plămânii lucrau ca foalele. Întreaga lume se scufundase de mult, nu mai exista decât această bucată plată, pietroasă, direct în faţa lui.

Nu va mai ţine mult. Erau marcaţi. Uitase de ce, dar soarta lor era pecetluită în mod imuabil. Degetele fierbinţi ale morţii deja îi apucau, storceau ultima picătură din ei. De mult nu mai transpirau.

Îi veni un gând, neobişnuit de stăruitor şi fără legătură.

— Ar fi trebuit să ne culcăm unul cu altul, spuse el.

— Poftim? se sperie Judith.

— Dacă murim aici, o să-mi pară rău că nu ne-am culcat împreună.

Chestia aceasta trebuia spusă. Ea se uită la el cu o privire în care se citea jignirea.

— Asta e tot ce-ţi doreşti tu de la o femeie?

Iată ceva la care trebuia să se gândească pe parcursul următorilor o sută sau o mie de kilometri.

*

Apoi se află brusc în faţa lor silueta aceasta înaltă. Un bărbat pe o cămilă. Un beduin care se uită la ei în jos cu ochi misterioşi. Stephen se holba la el în timp ce vorbea Judith. El nu înţelesese decât cuvântul „Sinai”.

Fiul deşertului dădu din cap calm şi arătă cu o mână spre o direcţie cu totul diferită decât cea în care merseseră ei.

Judith întrebă altceva, poate despre apă. Dar omul aplecă capul a părere de rău. Nu avea apă sau poate pur şi simplu nu voia să le dea. El avea cămila, care îl ducea spre ţinta lui, înainte ca setea să devină o problemă.

— Salaam aleikum, îşi luă în cele din urmă rămas-bun, ca şi cum i se întâmpla să întâlnească tot mereu călători rătăciţi în deşert şi înainte de a pune mâna pe frâiele cămilei sale, puse din nou braţul subţire al unor căşti, care în timpul convorbirii, atârnaseră de gâtul lui.

— Asta! îi scăpă lui Stephen. Arătă spre căşti. Ce sunt astea?

Beduinul se uită iritat la el şi lăsă căştile din nou jos. Îi aruncă lui Judith o privire întrebătoare. Ea spuse ceva după care el scoase de sub burnusul său un casetofon argintiu pe care-l arătă lui Stephen:

— Un walkman Sony, spuse el cu accent arab fonfăit.

— Un walkman! strigă răguşit Stephen. Un walkman Sony original!

Izbucni într-un râs nebunesc, ascuţit, care îl zgâlţâi, părând că vrea să spargă corpul lui slăbit.

— Stephen! îl apostrofă Judith. Ce-nseamnă asta? Mândrul fiu al deşertului, vizibil indignat de râsul lui Stephen, băgă cu o faţă împietrită aparatul din nou înăuntru sub acoperământul larg, de culoare deschisă.

— Nu, stai! strigă Stephen şi întinse mâna. Scuzaţi-mă. Îmi pare rău. Judith, spune-i te rog că-mi pare rău. Întreabă-l dacă-mi poate da bateriile. Te rog!

— Dar ce vrei cu bateriile?

Asta nu ştia nici el prea exact. Bateriile erau cumva importante. Şi un walkman Sony era într-un fel ceva hazliu. Când era copil, îşi dorise întotdeauna unul, dar nu-l primise niciodată. Din primii bani câştigaţi de el îşi cumpărase un walkman în cele din urmă, unul exact la fel.

Dar când şi unde se petrecuse asta? Nu-şi mai putea aminti. Numai că îi trebuiau bateriile.

— Întreabă-l!

Ea spuse ceva în arabă. Nu ştia că ea vorbea araba. Nu ştia atât de multe lucruri despre ea, iar acum era prea târziu.

Beduinul îl măsură cu privirea de sus până jos şi apoi dădu scurt din cap. Cu nasul lui mândru, acvilin arăta ca o figură mitologică, iar ochii lui exprimau o respingere clară.

Stephen băgă mâna în buzunarul pantalonului, găsi o bancnotă mototolită, chiar o hârtie de cincizeci de dolari, o netezi rapid şi i-o întinse beduinului.

— Bateriile, vă rog! Plătesc cincizeci de dolari.

— Stephen, ce-nseamnă asta? Nu faci absolut nimic cu bateriile alea. Te faci doar de râs...

— Cincizeci de dolari! repetă Stephen încăpăţânat. Doar bateriile!

Arabul împreună mâinile pe mânerul şeii, ţinând frâiele pregătite şi îi spuse ceva lui Judith. Între timp cămila îi privea pe cei doi călători cu indiferenţă obtuză.

— Ce zice?

— Spune că, dacă bateriile valorează pentru tine cincizeci de dolari, atunci precis că valorează şi o sută de dolari.

— Sigur că da! strigă Stephen şi băgă din nou mâinile în buzunar. O sută de dolari. Da.

Începu să caute ca nebunul, dar nu mai