— Îmi pare rău, nu am mai mult. Doar cincizeci de dolari.

Fiul deşertului înţelegea evident mai multă engleză decât afirmase la început. Aplecă, aşadar, capul, strâmbă gura într-un surâs arogant şi spuse cu tărie reţinută:

— Then have a nice day!{10} Şi cu asta apucă frâiele şi goni ca o furtună de nisip.

Stephen se uită după el nedumerit. Cincizeci de dolari era doar un preţ bun. Pentru două baterii, nu-i aşa?

*

Unde erau blestematele de elicoptere? Nu era de conceput. Cu câteva zile în urmă, când încă nu ştiau nimic şi nici nu aveau nimic, fuseseră urmăriţi pas cu pas. Şi acum, când ştiau totul şi aveau totul, nici nu mai erau căutaţi!

Nimic. Indiferent de câte ori se învârti, cerul era limpede şi gol până la orizont. Iar pământul din jur lucea ca şi cum erau înconjuraţi de apă.

*

Judith îi spunea cu o voce şuierată, gâfâită lucruri despre el care sunau neprietenoase. Nu înţelegea de ce făcea asta. Dar îl bombarda cu toate aceste cuvinte în mod formal, le scotea din ea ca pe un balast otrăvitor, ca şi cum ar fi trebuit să se cureţe şi să se elibereze de ele.

Dar făcuse toate aceste drumuri cu el împreună. De ce o făcuse? Nu înţelegea ce voia, deveni tot mai monosilabic, încetă să se apere, tăcu. Apoi Judith ajunse la sfârşit, amuţi cu un sunet care dădu chix.

Era bucuros că se terminase. Voia să mai spună o frază, ceva care să încheie toată problema, să tragă linie, s-o rezolve. Doar nu putea să lase lucrurile aşa.

Dar după acea frază trebui să spună o a doua şi încă una şi încă una, şi brusc era ca şi cum s-ar fi rupt un zăgaz în el, mare cât barajul Hoover şi în spatele lui se adunase toată furia, toată ura, toată disperarea pe care o simţise vreodată. Se auzi ţipând răguşit, se vedea făcând scandal ca un schelet care înnebunise, simţea tot ce era scârbos şi stricat scurgându-se din el, şi totul se vărsa asupra lui Judith, care se uita la el neajutorată, dar el nu putea face nimic împotriva acestui lucru.

Apoi trecuse. Era golit. Îl durea gura, sângera din câteva crăpături. Judith încetase să se uite la el, mergea mai departe, ca şi el.

Dar brusc văzu cum îi cedă un picior şi se împiedică, încă înainte ca el să reacţioneze, Judith se prăbuşi.

— Judith...

Aerul sticlos părea că e făcut din gelatină, permiţând doar mişcări cu încetinitorul, care înghiţeau groaznic de multă putere. Îngenunche lângă ea, pe jos, o ridică şi îi puse capul în poala lui. Îi curgea sângele dintr-o rană la frunte, nimic important. Ochii îi ţinea închişi.

— Judith!

Fata ridică pleoapele cu atâta greutate, ca şi cum cântăreau tone, şi se uită tristă la el. Ochii îi erau roşii. Îi vedea vena gâtului pulsând nebuneşte.

Deschise gura şi o închise, încercă să vorbească, dar îi era foarte greu. Trebui să se aplece, pentru a o înţelege.

— Tot timpul am crezut că...

Se opri, scutură slab din cap. Închise iar ochii.

— Ce? şopti el.

— Am crezut... că tu...

— Eu?

— Nimic.

*

Le făcea bine când veni umbra mare, lată peste ei. Paşi, în spatele lor, în dreapta şi în stânga, în jurul lor. Mirosea a benzină, a eşapament, a cauciuc ars şi a frâne încinse, a apă de bărbierit.

Un bărbat într-un costum bleu, la două rânduri apăru în faţa lor. Pantofii lui erau atât de curăţaţi încât luceau. Avea un ac de cravată din aur. Aparent, omul nici măcar nu transpira şi întinse mâna. Aşa întinsese tatăl lui mâna când îl luase odată de la grădiniţă, şi el purtase mereu astfel de costume.

— Daţi-mi camera video, Stephen, spuse bărbatul. Apoi ne vom ocupa de dumneavoastră.

Ăsta nu era tatăl lui. Tatăl lui nu se ocupase niciodată de el. Întotdeauna ceruse ca copiii săi să fie puternici, puternici şi independenţi. Era bine când voia cineva să se ocupe, în sfârşit, de el. Atât de bine! Cu un sentiment de durere în colţul ochilor, pentru că nu voiau să curgă lacrimi, scoase săculeţul de sub cămaşă.

37

În noaptea de marţi spre miercuri, paznicul de noapte care era de serviciu, pe nume Samuel Rosenfeld, constată la ultimul său rond de la ora 7.15 dimineaţa că lacătul ce închidea provizoriu, de două zile, laboratorul de restaurare fusese îndepărtat. Protocolul de pază nu consemnează alte incidente.

Din raportul poliţiei

Era răcoare când se trezi. Probabil că dormise, da, şi îi făcuse bine. Răcoarea din jurul său părea să absoarbă căldura, care încă mai era acumulată în corpul său şi care iradia în toate direcţiile. Şi era întuneric. Nu, de fapt nu chiar întuneric. Nu ştia unde se afla. Vedea pereţi goi de metal strălucind mat, cu rânduri de şuruburi deasupra şi un tavan din metal. Prin orificii mici aflate imediat sub tavan intra nişte lumină, suficientă.

O femeie tânără se aplecă asupra sa. Purta un halat alb şi-l privi atentă. Era sută la sută sigur că nu o mai văzuse niciodată. Ea atârnă un săculeţ de plastic plin de un cârlig metalic peste patul său, îi fixă un tub de plastic, care se termina printr-un pansament, pe partea superioară a mâinii sale drepte.

— Ce...? începu el, cu voce hârâită. Ce faceţi aici? Femeia privi spre el în jos şi doar zâmbi prietenos.

El ridică cu greutate braţul şi privi legătura de pe mâna sa. Ce însemna asta?

Femeia dispăru. O altă faţă apăru deasupra sa, faţa unui bărbat bătrân cu părul alb.

Cunoştea această faţă. Profesorul Wilford-Smith. Acum îşi aminti din nou totul. Deşertul. Canicula. Prăbuşirea lui Judith. Judith!

Întoarse capul într-o parte, ceea ce duru groaznic, şi o căută. Da, acolo lângă el se afla şi ea întinsă, pe un pat pliant, având de asemenea ataşată o perfuzie, şi dormea. Cineva îi spălase faţa.

Acum îşi amintea. Li se dăduse să bea o soluţie salină, care avusese o aromă vagă de portocale. Băuse mult din soluţia aceea, băuse probabil o găleată întreagă. Se înecase, dar nu putuse să vomite, după care băuse din nou.