aş vrea să se termine cu o afirmaţie foarte puternică, ceva care să rămână în minte, să simbolizeze răutatea evreiască. De exemplu: „Avem o ambiţie fără margini, o lăcomie mistuitoare, o dorinţă de răzbunare nemiloasă şi o ură intensă”.

— Nu-i rău pentru un roman foileton. Dar ţi se pare că evreii, care sunt oricum, numai proşti nu, ar pronunţa cuvinte de felul ăsta, care să-i condamne?

— Eu nu m-aş sinchisi prea mult de aspectul ăsta. Rabinii vorbesc în cimitirul lor, siguri că nu sunt ascultaţi de profani. N-au ruşine. Trebuie totuşi ca mulţimile să fie indignate.

 

Golovinski era un bun colaborator. Lua sau se prefăcea că ia documentele mele drept autentice, dar nu ezita să le modifice când îi venea la socoteală. Racikovski alesese omul potrivit.

— Cred, încheiase Golovinski, că avem destul material de pus laolaltă în ceea ce vom numi Protocoalele adunării rabinilor în cimitirul din Praga.

Cimitirul din Praga îmi scăpa din mâini, dar probabil că acum colaboram la triumful lui. Cu un suspin de uşurare, l-am invitat pe Golovinski la cină la Paillard, la colţul dintre Chaussee-d'Antin şi boulevard des Italiens. Scump, dar distins. Golovinski a arătat că apreciază poulet archiduc şi canard a la presse. Însă poate că unul care venea din stepă ca el s-ar fi ghiftuit cu tot atâta sârg şi cu choucroute. Puteam să economisesc şi aş fi evitat privirile bănuitoare aruncate de chelneri unui client care mesteca atât de zgomotos.

Însă mânca cu poftă şi, poate din cauza vinului sau din reală pasiune, nu ştiu dacă religioasă sau politică, ochii îi străluceau de emoţie.

— O să iasă un text exemplar, zicea el, din care se vede ura lor profundă de rasă şi de religie. Ura clocoteşte în aceste pagini, pare că dă pe dinafară dintr-un cazan plin cu fiere... Mulţi vor înţelege că am ajuns la momentul soluţiei finale.

— Am mai auzit expresia asta la Osman Bey, îl cunoaşteţi?

— Din auzite. Dar e evident, rasa asta blestemată trebuie stârpită cu orice preţ.

— Racikovski nu pare să fie de părerea asta, zicea că evreii îi trebuie vii, ca să aibă un duşman ca lumea.

 

 

— Poveşti. Un duşman ca lumea îl găseşti oricând. Şi să nu crezi că, dacă lucrez pentru Racikovski, împărtăşesc toate ideile lui. El însuşi m-a învăţat că, în timp ce lucrezi pentru stăpânul de astăzi, trebui să te pregăteşti să-l serveşti pe stăpânul de mâine. Racikovski nu-i veşnic. În Sfânta Rusie sunt oameni mai radicali decât el. Guvernele din Europa Occidentală sunt prea temătoare ca să se decidă pentru o soluţie finală. Rusia este însă o ţară plină de energii şi de speranţe halucinante, care se gândeşte întotdeauna la o revoluţie totală. De-acolo trebuie să aşteptăm gestul hotărâtor, nu de la francezii care continuă să se bălăcească în egalite şi fraternite sau de la bădăranii ăia de nemţi, incapabili de gesturi mari...

 

Intuisem asta încă de la convorbirea nocturnă cu Osman Bey. După scrisoarea bunicului meu, abatele Barruel nu dăduse curs acuzelor lui, temându-se de un masacru generalizat, dar ceea ce voia bunicul meu era probabil ceea ce profeţeau Osman Bey şi Golovinski. Poate că bunicul mă condamnase să-i realizez visul. O, Doamne, nu-mi revenea direct mie, din fericire, să elimin un popor întreg, dar îmi aduceam contribuţia, fie şi modestă.

În fond, era şi o activitate rentabilă. Evreii nu m-ar plăti niciodată ca să-i extermin pe toţi creştinii, îmi spuneam, deoarece creştinii sunt prea mulţi, iar dacă ar fi cu putinţă, ar face-o ei. Cu evreii însă, la urma urmei, ar fi posibil.

Nu trebuia să-i lichidez eu, care (în general) evit violenţa fizică, dar ştiam cum trebuia procedat, pentru că trăisem zilele Comunei. Iei nişte brigăzi bine instruite şi îndoctrinate şi pui la zid toţi oamenii cu nasul coroiat şi cu părul creţ pe care îi întâlneşti. Ar nimeri printre ei şi câţiva creştini, dar, cum spunea episcopul acela care trebuia să atace oraşul Beziers ocupat de albigenzi, din prudenţă să-i ucidem pe toţi. Apoi Dumnezeu îi va cunoaşte pe ai săi.

Stă scris în Protocoalele lor, scopul scuză mijloacele.

 

 

27

 

Jurnal întrerupt

 

20 decembrie 1898

 

După ce-i predasem lui Golovinski tot materialul pe care-l mai aveam pentru Protocoalele cimitirului, m-am simţit parcă golit. Ca în tinereţe, după examenul de licenţă: mă întrebam: „Şi acum?”. Vindecat, de altfel, de conştiinţa mea disociată, nu mai am nici măcar pe cineva căruia să-i povestesc.

Am pus capăt muncii de o viaţă începute cu lectura lui Balsamo al lui Dumas, în podul din Torino. Mă gândesc la bunicul, la ochii lui ce priveau în gol pe când reevoca fantoma lui Mordechai. Datorită şi operei mele, Mordechaii din toată lumea se îndreaptă spre un rug maiestuos şi îngrozitor. Dar eu? Există o melancolie a datoriei împlinite, mai adâncă şi mai impalpabilă decât aceea pe care o cunoşti pe piroscaf.

Continui să produc testamente olografe, să vând câteva zeci de ostii pe săptămână, dar Hebuterne nu mă mai caută, poate mă consideră prea bătrân, ca să nu mai vorbim de cei din Armată, unde numele meu a fost probabil şters cu totul din capul unora care încă-şi mai aminteau de el — dacă mai sunt dintr-ăştia, fiindcă Sandherr zace paralizat în vreun spital, iar Esterhazy joacă bacara în vreun bordel de lux din Londra.

Nu că aş avea nevoie de bani, am strâns destui, dar mă plictisesc. Am probleme cu stomacul şi nu reuşesc nici măcar să mă consolez cu o bucătărie aleasă. Îmi fac supă în casă, iar dacă mă duc la restaurant, după aceea nu mai dorm toată noaptea. Uneori vomit. Urinez mai des decât de obicei.

Continui să frecventez Libre parole, dar toate mâniile antisemite ale lui Drumont nu mă mai însufleţesc. În legătură cu ceea ce s-a petrecut în cimitirul din Praga lucrează acum ruşii.

Cazul Dreyfus înaintează încet-încet, astăzi face rumoare intervenţia inopinată a unui catolic dreyfusard într-un jurnal care a fost întotdeauna puternic antidreyfusard, precum La croix (ce vremuri au fost când La croix se lupta ca s-o susţină pe Diana!), ieri primele pagini erau ocupate cu ştirea unei violente manifestaţii antisemite