în place de la Concorde. Într-un ziar umoristic, Caran d'Ache a publicat o vinietă dublă: în prima se vede o familie numeroasă aşezată frumos la masă în timp ce capul familiei atrage atenţia să nu se vorbească despre afacerea Dreyfus, sub cea de-a doua stă scris că vorbiseră şi se vede o încăierare furibundă.

Afacerea asta îi dezbină pe francezi şi, după cât se poate citi ici-colo, restul lumii. Se va relua procesul? Deocamdată Dreyfus este încă la Cayenne. I se potriveşte.

M-am dus la părintele Bergamaschi şi l-am găsit îmbătrânit şi obosit. E firesc, dacă eu am şaizeci şi opt de ani, el ar trebui să aibă acum optzeci şi cinci.

— Chiar voiam să te salut, Simonino, mi-a zis el. Mă întorc în Italia să-mi sfârşesc zilele în una dintre casele noastre. Am lucrat chiar prea mult întru Slava Domnului. Tu nu trăieşti şi acum printre prea multe intrigi? De-acum mi-e groază de intrigi. Cum totul era mult mai limpede pe vremea lui bunică-tu, carbonarii de o parte şi noi de cealaltă, se ştia cine şi unde era duşmanul. Nu mai sunt cel de altădată.

E de-acum cu mintea rătăcită. L-am îmbrăţişat frăţeşte şi am plecat.

 

***

 

Ieri seară treceam prin faţa lui Saint-Julien le Pauvre. Chiar lângă portonul mare şedea o zdreanţă de om, un cul-de-jatte orb, cu capul pleşuv acoperit de cicatrice violacee, care scotea o melodie stinsă dintr-un mic flaut pe care-l ţinea într-o mână, iar cu cealaltă producea un şuierat surd, pe când gura i se deschidea ca şi cum s-ar fi sufocat, ca să ia aer.

Nu ştiu de ce, dar mi s-a făcut frică. De parcă viaţa ar fi ceva urât.

 

 

***

 

Nu reuşesc să dorm bine, am un somn agitat, în care îmi apare Diana ciufulită şi palidă.

Deseori, dimineaţa foarte devreme, mă duc să văd ce mai fac culegătorii de chiştoace. Mereu am fost fascinat de ei. La primele ore ale dimineţii îi vezi umblând prin împrejurimi cu sacul lor urât mirositor legat cu o frânghie la mijloc şi cu baston cu vârful de fier, cu care pescuiesc chiştocul chiar dacă se află sub o masă. E distractiv să vezi cum în cafenelele în aer liber sunt alungaţi cu şuturi de chelneri, care uneori îi stropesc cu sifon.

Mulţi şi-au petrecut noaptea pe cheiul Senei şi-i poţi vedea dimineaţa, şezând pe chei, separând tutunul încă umezit de salivă şi scrumul sau spălându-şi cămaşa îmbibată cu zeamă de tabac, aşteptând să se usuce la soare pe când ei îşi continuă lucrul. Cei mai îndrăzneţi nu culeg doar mucuri de ţigări de foi, ci şi de ţigarete, la care separarea hârtiei umede de tabac e o treabă şi mai dezgustătoare.

Apoi îi vezi roind prin place Maubert şi prin împrejurimi, vânzându-şi marfa, şi de îndată ce au câştigat ceva intră într-un birt să bea alcool nesănătos.

Mă uit la viaţa altora ca să treacă timpul. Fiindcă trăiesc ca un pensionar sau ca un soldat lăsat la vatră.

 

***

 

E ciudat, dar parcă mi-ar fi dor de evrei. Îmi lipsesc. Din tinereţe am construit, aş vrea să spun piatră cu piatră, cimitirul meu din Praga, iar acum e ca şi cum Golovinski mi l-ar fi furat. Cine ştie ce vor face din el la Moscova. Pesemne că vor contopi protocoalele mele într-un document sec şi birocratic, lipsit de atmosfera lui originară. Poate că nimeni nu vrea să-l citească, poate mi-am cheltuit viaţa ca să produc o mărturie fără scop. Sau poate tocmai astfel ideile rabinilor mei (erau totuşi rabinii mei) se vor răspândi în lume şi vor însoţi soluţia finală.

 

***

 

Citisem undeva că în avenue de Flandre există, în fundul unei curţi vechi, un cimitir al evreilor portughezi. De la sfârşitul secolului al XVII-lea acolo se afla hanul unui oarecare Camot care le îngăduise evreilor, în cea mai mare parte germani, să-şi îngroape morţii, cu cincizeci de franci pentru un adult şi douăzeci pentru un copil. Mai târziu, hanul trecuse la un oarecare Matard, jupuitor de animale, care începuse să îngroape alături de evrei rămăşiţele cailor şi ale boilor pe care-i jupuia, fapt pentru care evreii protestaseră, cei portughezi cumpăraseră un teren alăturat ca să-i îngroape pe ai lor, pe când evreii din ţările nordice găsiseră un alt teren la Montrouge.

A fost închis la începutul acestui secol, dar încă se mai poate intra în el. Sunt vreo douăzeci de pietre funerare, unele scrise în ebraică, altele în franceză. Am văzut una ciudată, care glăsuia: „Dumnezeul suprem m-a chemat în al douăzeci şi treilea an al vieţii mele. Prefer situaţia mea robiei. Aici se odihneşte fericitul Samuel Fernandez Patto, mort la 28 prerial{7} a celui de-al doilea an al republicii franceze una şi indivizibilă”. Chiar aşa, republicani, atei şi evrei.

Locul e mizer, dar mi-a folosit ca să-mi imaginez cimitirul din Praga, din care n-am văzut decât nişte imagini. Am fost un bun povestitor, aş fi putut să devin artist; din câteva urme construisem un loc magic, centrul obscur şi lunar al complotului universal. De ce am lăsat să-mi scape creaţia mea?

Aş fi putut să fac să se întâmple multe alte lucruri acolo.

 

***

 

S-a întors Racikovski. Mi-a spus că încă mai are nevoie de mine. M-am enervat: — Nu respecţi înţelegerea. Credeam că suntem chit, i-am spus. Eu ţi-am dat material care n-a fost văzut niciodată, iar dumneata ai tăcut în ceea ce priveşte haznaua mea. Mai mult, eu sunt cel care mai aşteaptă ceva. Doar nu crezi că un material aşa de preţios era pe degeaba.

— Dumneata nu respecţi înţelegerea. Documentele plăteau tăcerea mea. Acum vrei şi bani. Bine, nu discut, atunci banii vor plăti documentele. Deci îmi mai datorezi ceva pentru tăcerea în privinţa haznalei. Şi apoi, Simonini, să nu ne mai tocmim atâta, nu e cazul să mă indispui. Ţi-am spus că pentru Franţa e esenţial ca borderoul să fie crezut autentic, dar nu şi pentru Rusia. Nu m-ar costa nimic să te dau pe mâna presei. Ţi-ai petrece restul vieţii prin sălile de tribunal. Ah, uitam. Doar aşa, ca să-ţi reconstitui trecutul, am vorbit cu părintele