Bergamaschi şi cu domnul Hebuterne şi mi-au spus că dumneata le prezentaseşi un abate Dalla Piccola care pusese pe roate afacerea Taxil. Am căutat să-l regăsesc pe acest abate şi pare că s-a volatilizat, împreună cu toţi cei care colaborau la afacerea Taxil, mai puţin Taxil însuşi, care se învârte prin Paris căutându-l şi el pe acest abate dispărut. Te-aş putea învinui de asasinarea lui.

— Nu există trupul.

— Sunt altele patru aici, jos. Cine a pus într-o hazna patru leşuri poate foarte bine să-l fi făcut dispărut pe celălalt în altă parte.

Eram la mâna mizerabilului. — Bine, am cedat eu, ce anume vrei?

— În materialul pe care i l-ai dat lui Golovinski există un pasaj care m-a frapat, proiectul de a folosi metrourile pentru a mina marile oraşe. Dar pentru ca argumentul să fie crezut ar fi nevoie ca vreo bombă să explodeze acolo, dedesubt.

— Păi unde, la Londra? Aici metroul nu există încă.

— Dar au început săpăturile, s-au făcut deja nişte perforări de-a lungul Senei: eu n-am nevoie să sară Parisul în aer. Mi-ajunge să se năruie vreo două-trei grinzi de susţinere sau, şi mai bine, o bucată din învelişul stradal. O explozie de mic calibru, dar care va suna ca o ameninţare şi o confirmare.

— Am înţeles. Dar ce legătură am eu?

— Dumneata ai mai lucrat cu explozibili şi ai la îndemână nişte experţi, după câte ştiu. Priveşte partea bună a lucrurilor. După mine, totul ar trebui să se petreacă fără incidente, deoarece noaptea aceste săpături nu sunt păzite. Dar să admitem că, printr-o foarte nefericită întâmplare, atentatorul este descoperit. Dacă e francez, riscă nişte ani de carceră, dacă-i rus, izbucneşte un război franco-rus. Nu poate fi unul dintre ai mei.

Mă pregăteam să reacţionez violent, nu putea să mă împingă la o acţiune smintită ca aceea, sunt un om liniştit şi în etate. Apoi m-am abţinut. Cărui fapt se datora senzaţia de gol pe care o simţeam de săptămâni întregi, dacă nu sentimentului că nu mai eram un protagonist?

Acceptând însărcinarea aceea, mă întorceam în prima linie. Colaboram să dau credit cimitirului meu din Praga, să-l fac să devină mai verosimil şi deci mai adevărat decât fusese vreodată. Încă o dată, singur, învingeam o rasă.

— Trebuie să vorbesc cu persoana potrivită, am răspuns, o să-ţi dau de ştire peste câteva zile.

 

***

 

M-am dus să-l caut pe Gaviali, mai lucrează şi acum ca vânzător de haine vechi, dar, datorită ajutorului meu, are documente în regulă şi ceva bani puşi deoparte. Din păcate, în mai puţin de cinci ani a devenit înspăimântător de senil — Cayenne îşi lasă urmele. Mâinile îi tremură şi reuşeşte cu greu să ridice paharul pe care în mod generos i l-am umplut de mai multe ori. Se mişcă greoi, aproape că nu mai izbuteşte să se aplece şi mă întreb cum poate să mai adune zdrenţe.

Reacţionează cu entuziasm la propunerea mea: — Nu mai e ca altădată, când nu puteai să foloseşti anumiţi explozibili pentru că nu-ţi dădeau timp să te depărtezi. Acum se face totul cu o bombă bună, cu ceas.

— Cum funcţionează?

— Simplu. Se ia un deşteptător şi se fixează la ora dorită. Când soseşte ora respectivă, un ac al deşteptătorului, în loc să acţioneze soneria, dacă-l legi cum trebuie, acţionează un detonator. Detonatorul face să explodeze încărcătura şi bum! Iar dumneata eşti la zece mile depărtare.

În ziua următoare a venit la mine cu un dispozitiv înspăimântător prin simplitatea lui: cum puteai să-ţi închipui că încrucişarea aceea firavă de fire şi ceapa aia de ceas de preot puteau provoca o explozie? Şi totuşi, se poate, zicea Gaviali cu mândrie.

După două zile m-am dus să explorez săpăturile cu aerul unui curios, punând şi câteva întrebări lucrătorilor. Am identificat una unde e uşor să cobori de la nivelul străzii la cel inferior, la ieşirea unei galerii susţinute de grinzi. Nu vreau să ştiu unde duce galeria şi dacă duce undeva: ar fi de-ajuns să pun bomba la intrarea ei şi totul ar fi în regulă.

L-am întâmpinat pe Gaviali nemulţumit: — Cea mai mare stimă pentru ştiinţa dumitale, însă mâinile îţi tremură şi abia te ţii pe picioare, n-ai putea să cobori în săpătură şi cine ştie ce-ai mai încurca prin contactele de care-mi vorbeşti.

I s-au umezit ochii.

— E adevărat, sunt un om sfârşit.

— Cine ar putea face treaba în locul dumitale?

— Nu mai cunosc pe nimeni, nu uita că cei mai buni tovarăşi ai mei sunt încă la Cayenne, dumneata i-ai trimis. Deci asumă-ţi responsabilităţile. Vrei să faci să explodeze bomba? Du-te şi pune-o dumneata.

— Prostii, nu sunt expert.

— Nu-i nevoie să fii expert dacă te-a instruit un expert. Uită-te bine ce am pus pe masa asta, sunt lucrurile indispensabile ca să facă să funcţioneze o bombă cu ceas. Un deşteptător oarecare, ca ăsta, cu condiţia să-i cunoşti mecanismul intern care face să se declanşeze soneria la ora cerută. Apoi o baterie care, activată de deşteptător, acţionează detonatorul. Eu sunt un om de modă veche şi aş folosi bateria asta Daniel Cell. În acest tip de baterie, spre deosebire de cea voltaică, se folosesc mai cu seamă elemente lichide. Trebuie să umpli pe jumătate un vas mic cu sulfat de cupru şi cealaltă jumătate cu sulfat de zinc. În stratul de cupru este introdus un căpăcel de aramă, iar în cel de zinc un căpăcel de zinc. Extremele celor două căpăcele evident că reprezintă cei doi poli ai bateriei. E clar?

— Până aici, da.

— Bine. Singura problemă cu o baterie Daniel Cell este că trebuie să fii atent cum o transporţi, dar, până nu e legată la detonator şi la încărcătură, nu se întâmplă nimic, iar când e legată va fi pusă pe o suprafaţă plană, sper, altfel operatorul ar fi un imbecil. Pentru detonator, orice mică încărcătură e suficientă. În fine, să ajungem la încărcătura propriu-zisă. Mai demult, poate îţi aminteşti, eu lăudam pulberea neagră. Acum aproape zece ani a fost descoperită balistita, zece la sută camfor, nitroglicerină şi colodiu în părţi egale. La început prezenta problema uşoarei evaporări a camforului şi, ca urmare, a