mea şi nu i-aşi da şi lui. Dar o să plec dracului într-o zi şi o să-mi văd de treabă, îmi văd de agricultură, nu-mi trebuie mie să mă înjure toată lumea şi până la urmă tot să mă scoată de aici, dar nu ca un om cinstit, ci ca hoţ! Ce-mi trebuie mie asta când eu am pământul meu, îmi iau caii de căpăstru şi... Auzi din ce pricină să ajung eu să nu mai dorm, că vine cineva într-o zi şi fără să am absolut nici o vină îmi încheie proces... Mai bine plec singur şi-o las dracului de moară să tragă de ea cine-o vrea. Fiindcă cetăţeanului să nu credeţi că îi pasă unde ajunge uiumul pe care îl dă el! Statului, dracului, din moment ce i-ai măcinat şi poate să se ducă cu făina acasă, puţin îi mai pasă! De ce i-ar mai păsa? Şi dacă i-ar păsa ce-ar putea să facă el? Poate el să vină aici peste mine să mă controleze? Păi îi dau cu chitanţele şi cu registrul în cap, nimic n-o să găsească!

Şi zicând acestea responsabilul morii trase iute sertarul, scoase un registru gros şi soios şi o varză nemaipomenită de alte hârtii, le răsfoi ca să fie şi mai răsfoite decât erau, nemaiînţelegându-se ce vroia el să demonstreze prin asta şi continuă:

– Nu mă bazez eu pe ce zice cetăţeanul din sat, că el tot nu mă crede, orice i-aşi spune, mă duc eu la raion, la sfatul popular, la direcţia morăritului şi îl caut pe tovarăşul director... E tot de prin satele astea ieşit, dar mai deştept, om cu ceva carte, nu mă compar eu cu el. Şi stau şi vorbesc cu tovarăşul director azi, şi îmi spune să vin să vorbesc cu el mâine, şi mâine îmi spune să vin să vorbesc poimâine, şi mă duc şi poimâine să vorbesc cu el, ce să mai vorbesc, că ce-avusesem de vorbit vorbisem din prima zi, adică eu vorbisem, că el mai mult aşa, îmi arătase dinţii dintr-o parte. Eu îi spun, tovarăşe director, uite aşa şi aşa, vă aduc asta şi aia la cunoştinţă, că dumneavoastră m-aţi numit. Şi se uită la mine: hî, da, te-am numit! Tovarăşe director, zic, şi îi spun iar, aşa mai pe larg, amănunţit cum devine cu activitatea morii din comuna Siliştea şi ce probleme sunt în perspectivă... Da, da, zice, hî, am înţeles! A trecut şi Isosică pe-aici! Când am auzit aşa am ieşit în stradă şi m-am şters pe ochi cu foaia cămăşii de la spate, uite aşa curgea sudoarea pe mine. Ce căutase Isosică la direcţia morăritului?

– Cine a fost înainte director la morărit? zise Niculae.

– Ouăbei, răspunse Fântână.

– Şi acum unde e Ouăbei?

– E la Ucecop, la Turnu, nu-l ştiţi?

– Nu. Ce face acolo?

– E şef!

– Ouăbei te-a recomandat?

– Da.

– Uite, acum n-avem timp de aspectele astea ale activităţii morăritului, zise Niculae, suntem în campanie, înţelegi ce vreau să spun?

– Înţeleg, răspunse Fântână docil, trasaţi-mi sarcina respectivă şi eu o execut.

 

XXII

Deodată însă sări de la locul său şi dădu buzna afară. Lângă birou, în spate, un om, se îndepărtă repede, fără să se uite înapoi, cu aerul că n-avea nici în clin nici în mânecă cu biroul de lângă care de fapt se smulsese văzându-l pe lipovean. Nu se putea şti de când stătea el acolo şi asculta. Fântână îl înjură, cu glas tare, direct şi de mamă, fără nici o posibilitate de interpretare că nu l-ar înjura pe el, ci cumva pe un altul şi se întoarse furios înapoi, lăsând uşa deschisă. O femeie tocmai trecea pe-acolo şi mersul ei încet părea mersul obişnuit al unei femei din sat, deşi un ochi atent s-ar fi putut îndoi că era un mers neatent la ceea ce se petrecea în jur. Niculae se ridică în picioare grăbit.

– Opreşte măcinatul, zise el scurt, asta e sarcina ce ţi o trasez. Macină-l pe ăla care e acuma în coş şi pe urmă spune că s-a stricat ceva la motor şi că trebuie să te duci la raion să faci rost de-o piesă. Vino la sfat şi, dacă nu sunt acolo, o să-ţi spună Zdroncan la ce arie mă găseşti.

Şi ieşi afară şi o luă repede înapoi spre centrul satului. Pe drum auzi împuşcături dinspre pădure şi se opri o clipă trăgând cu urechea neîncrezător. Nu cumva era vreo joacă de copii, vreo pocnitoare? Împuşcăturile se repetară. De la moară până la sfat era departe, Niculae înteţi paşii şi când intră înăuntru şi îi văzu pe toţi adunaţi acolo în biroul lui Zdroncan, în afară de Isosică şi Plotoagă, pe Bilă, pe Mantaroşie, pe plutonierul Moise şi încă vreo patru pe care nu-i cunoştea, înţelese că s-a întâmplat ceva şi o cută crâncenă îi apăru între ochi.

– Ce e asta, zise el, cine a tras cu arma? Ce este aici?

– Tovarăşe Niculae, zise Isosică, veniţi puţin până încoace.

Ieşiră pe coridor şi intrară în biroul sediului organizaţiei şi acolo secretarul îl puse pe Niculae la curent cu cele ce se petreceau la Cotigeoaia. Îi spuse apoi că îl trimisese pe plutonierul Moise să-l apere pe Bilă şi să-l aducă aci şi pe alde Nae Marinescu, să potolească lucrurile. Dar ieşise mai rău, săriseră muierile şi plutonierul fusese silit să tragă în aer să scape de ele. Ei, şi acum nu mai ştiau din ce parte s-o mai ia ca să dreagă ce făcuse Bilă.

– Adică! rosti Niculae tăios.

– Păi să vedeţi, fug oamenii din toate părţile cu grâul acasă şi nu mai ştim ce să mai facem, paznicii nu mai au nici o putere. Am impresia că Bilă anume a făcut aşa, fiindcă nici nu trebuia ceva mai rău decât cum a procedat el, ca să ne pomenim în situaţia asta.

Niculae îi întoarse spatele şi reintră în biroul lui Zdroncan.

– Dă-mi mie raionul de partid, îi porunci el lui Zdroncan, cere-l urgent pe tovarăşul prim. Iar dumneata, tovarăşe plutonier, trimite imediat miliţienii pe care îi ai pe aria principală la marginea satului cu ordin