Plutonierul însă nu se mişca.

– Ce e de discutat aici, tovarăşe plutonier, ce mai aştepţi?

– Tovarăşe Niculae, nu am miliţieni, zise plutonierul.

– Dar unde-ţi sunt miliţienii?

– Am primit ordin să-i trimit la Balaci.

– Bine, aşteaptă, zise atunci Niculae.

Tocmai se obţinuse legătura cu raionul de partid şi Niculae trecu ca peste un cal peste masa lui Zdroncan şi duse receptorul la ureche.

– Tovarăşe prim-secretar, tot eu sunt, din Siliştea, Moromete.

– Ei, ce mai e, tovarăşe Niculae, cum merge, ia raportează.

– Tovarăşe prim, zise activistul cu sânge rece (şi nu făcu nici o pauză de gândire ca să continue), aici anumite elemente au sărit asupra paznicilor şi au început să fugă cu grâul acasă fără să predea cotele. (Acum însă făcu pauza.) E o situaţie grea, tovarăşe prim-secretar, ce-i facem, îi lăsăm să ducă grâul acasă?!

– În nici un caz, strigă de la celălalt capăt al firului primului-secretar, el însă fără nici o pauză la auzul semnalării acestei situaţii grave. Şi continuă: Nu putem admite în nici un caz, tovarăşe Niculae, ca aceste elemente să stârnească dezordini în campania de strângere a recoltei. Mobilizaţi activul de bază al organizaţiei, daţi dispoziţii în consecinţă şefului postului de miliţie şi aşteptaţi ordine. Te chem eu îndată.

Şi închise. Era la curent. Nu trecură nici zece minute şi sună miliţia raională. Plutonierul Moise ascultă fără să spună altceva decât „am înţeles” şi „să trăiţi” şi apoi îi spuse lui Niculae că „deocamdată” ordinele primite de el erau următoarele: să se mobilizeze urgent un număr de paznici (şefi de tarlale) câţi erau necesari pentru aria principală (patru sau cinci inşi) care au făcut armata şi ştiu să mânuiască în mod sigur arma, să nu tragă în cineva din greşeală, să-i îmbrace în uniformă de miliţieni şi să oprească în felul ăsta oamenii care fug cu grâul acasă. „Deocamdată”, repetă plutonierul. Sensul era că raionul avea să ia mai târziu măsurile pe care le va crede de cuviinţă şi că ei aici să încerce să se descurce până atunci în felul acesta.

– Să încercăm! exclamă el încrezător şi sceptic în acelaşi timp, ca orice miliţian care ştie că utilizarea armei poate să dea şi în acelaşi timp să nu dea rezultatele dorite, dar de încercat trebuie să încerce, fiindcă altceva n-aveau ce să mai facă. Numai să nu-i... Hm! Asta ar fi vesel!

Avea haz Moise ăsta, clătina din cap tot gândindu-se la ce ordin primise, se vedea că îl excita ideea să îmbrace ţărani în uniformă şi să le dea puşti în mână. Puşti avea, soldaţi n-avea, dar oricum... Numai să nu-i recunoască oamenii, că atunci s-ar face miliţia de râs...

Nu mai plecă însă după paznici pe la arii, plutonierul îi luă cu el chiar pe cei patru care erau acolo şi se duse să-i îmbrace în uniforme, tot paznici erau şi aceştia şi şeful postului de miliţie nu se mai uită la ei să vadă dacă aveau sau nu o înfăţişare care să-i inspire o încredere deplină: orice om de la ţară ştia să ţină o puşcă în mână şi, în afară de asta, avea să se ducă chiar el cu ei pe liziera satului şi o să procedeze în aşa fel încât să nu-i recunoască nimeni: avea să-i ţină mai tot timpul cu burţile la pământ şi de ridicat să se ridice numai el... Ceea ce şi făcu, exact la timp ca să-i întoarcă îndărăt nu numai pe Nae Cismaru şi cei care se luaseră după el, ci şi pe cei care încercau să fugă peste câmp cu căruţele pline de grâu.

Nimeni nu mai ştia însă ce se mai petrecea pe aria de la Cotigeoaia şi, când îşi aduseră aminte de ea, năvăliră, iar câţiva paznici dintr-acolo şi spuseră că ai lui Nae Marinescu cu neamurile lor au luat-o spre sat şi că s-au dus spre casa lui Bilă şi Plotoagă să le dea foc. Şi că mai toată lumea fuge cu grâul acasă fără să mai ţină seama de nimeni. Casa lui Bilă era chiar în deal, în apropiere de clădirea sfatului şi într-adevăr se auzeau dintr-acolo ţipete de muieri şi în curând să văzu şi o dâră de fum înălţându-se spre cer. Ieşiseră toţi afară.

– Mergem acolo, zise Niculae. Sau aşteptaţi să vină domnul Nae Marinescu şi la sfat să ne dea şi nouă foc? Ce aşteptaţi, tovarăşe preşedinte?

Porniră repede câţi erau, mai bine de zece inşi, şi numai Zdroncan rămase lângă telefon. Ai lui Nae Marinescu nu mai erau însă acolo, îi spărseseră lui Bilă geamurile şi uşile şi după ce îi dăduseră foc o luară la goană spre casa lui Plotoagă. Săriră toţi şi începură să stingă focul care era foarte leneş şi se lăsa stins cu uşurinţă, nu adia de nicăieri vântul. S-ar fi zis că ţinea cu Bilă. Ieşea însă fum mult şi lăsară totul pe seama vecinilor, o luară spre casa lui Plotoagă. O muiere le ieşi înainte şi le spuse că ai lui Nae Marinescu au fugit în pădure şi au spus că la noapte, de, o să vadă el Plotoagă pe dracu.

– O să vadă ei pe dracu, nu eu, până mâine dimineaţă, spuse Plotoagă îndârjit. Doar dacă nu fug din sat şi trec graniţa... Altfel, dacă nu pun eu la noapte laba pe ei toţi şi-i belesc, nu-i mai beleşte nimeni niciodată.

Se întoarseră apoi din nou la sfat şi Zdroncan le dădu să citească o circulară urgentă, pe care tocmai o primise telefonic. Avea o înfăţişare ironică Zdroncan, scria mai departe în hârtiile lui şi parcă spunea că în timp ce ei se zbat şi aleargă de colo până colo şi nu fac nici o brânză, sau fac ca Bilă de ajung în situaţia să se uite cum se dă foc satului, el, Zdroncan, duce în spinare tot greul şi rezolvă esenţialul. Uite dovada: să citească ei circulara şi să vadă ce scrie în ea şi să se chiorească mai bine dacă n-or s-o înţeleagă de la prima lectură, că