era scrisă citeţ şi nu puteau să dea vina pe scrisul lui... Ceea ce Plotoagă şi făcu. Se vedea că de furie nici nu mai vedea literele înaintea ochilor şi atunci lui Isosică i se făcu milă de el şi începu să citească el ordinul circular, dar cu voce tare, ca să-l scutească pe preşedinte de trudă.

– E clar, spuse Niculae. Mergem pe arii.

Şi o luară întâi spre cea principală. De departe se vedea cum toată lumea aştepta, nu se mai zărea nimeni întins pe jos sau fugind cu căruţele. Numai treieratul continua implacabil mai presus de aceste zvârcoliri, cu oameni sus la coş, străini parcă de cei de pe pământ, cu mişcările lor care se repetau şi creşteau în dimensiuni pe bolta albastră, pătată de fum, a acestui sfârşit de amiază: prinderea snopului pe aripa batozei şi dezlegarea lui, răsfirarea în gura scânteietoare cu dinţi metalici, care îl smulgea şi îl amesteca într-o fracţiune de secundă urmată de geamătul înecat de satisfacţie al întregului corp al maşinii, aruncând prin spatele ei, care, de departe, semăna cu un fund uriaş de albină, paie, pleavă şi pulbere înecăcioasă...

Plotoagă se urcă într-o căruţă să-l vadă toată lumea şi începu să strige. Problema s-a soluţionat, urlă el triumfător. Tovarăşi de răspundere au înţeles situaţia şi au aprobat ca bazele de recepţie să primească de la cei care au grâu cu corpuri străine peste şapte la sută, toate cotele care le au ei de dat, S.M.T., împrumut, şi aşa mai departe. Nu mai există acum nici un motiv de instigaţie chiaburească şi cu începere din clipa asta se pot forma convoaiele şi pleca spre a fi predate, încheie el cu această frază şi cu un astfel de glas încât cineva care n-ar fi ştiut despre ce e vorba ar fi putut să creadă că până atunci toţi oamenii de pe arie se tot îngrămădiseră s-o ia spre gară, dar că autorităţile îi împiedicaseră. Acum însă îi lăsau, puteau să înceapă şi ei să-şi pună liniştiţi grâul în căruţe şi să se ducă cu el acolo unde totdeauna s-au dus ei de fapt cu recoltele lor, cu o plăcere deosebită şi înainte de a da pe-acasă, la gară, la magazii. Şi într-adevăr, începând din ceasul acela se formară şi porniră de pe arii primele coloane spre baza de recepţie... Nae Cismaru însă dispăruse.

PARTEA A PATRA

 

 

I

Încât după treieriş, când foştii liberali ai comunei se adunară iarăşi în pridvorul casei lui Moromete, Matei Dimir se miră zgomotos:

– Ce e, mă, cu Nae?

– Nae?! exclamă Moromete surprins. Nae s-a dus şi el să se plimbe pe la Pălămida, ce te miri aşa? Sau, după tine, n-are voie să se plimbe. În regimul nostru democrat-popular şi ţăranul are acuma dreptul să se plimbe. Mai ales că el a făcut şi treabă, n-a stat ca mine sau ca tine să se uite!

– Ce vorbeşti tu, Ilie!

– Dar ce credeai tu?

Era acolo în pridvor şi Cârstache, dar nu venise singur, cum se întâmplase atâţia ani, ci pentru întâia oară Moromete nu-l mai aşteptase să-l vadă apărând la poartă cu pasul lui măsurat de respect şi o trimisese pe Ilinca îndată ce se zărise pe drum Costache al Joachii, zicând: „Uite-l pe Costache, acuma o să vie şi Matei Dimir şi Giugudel şi bietul Cârstache o să iasă şi el şi iar o să mă întrebe ce face câinele ăla al nostru; ia du-te tu mai bine şi spune-i să vie pe la noi!” Fata se dusese şi strigase de pe podişcă, tare de auzise toată lumea, şi Cârstache ieşise la poartă: „Te cheamă tata, nu ştiu ce vrea să-ţi spună”, şi Cârstache răspunsese cu o voce cu atât mai micşorată cu cât erau mai vădite pe chipul lui surpriza şi bucuria care îl năpădiseră: „Spune-i lui nea Ilie că îndată ce voi termina de învârfuit nişte paie, cu plăcere am să viu!”

Liberalii arătau acum liniştiţi, chiar încântaţi, ca şi când evenimentele care avuseseră loc de când nu se mai văzuseră întrecuseră aşteptările lor, fără să se poată însă ghici în ce direcţie. Costache al Joachii, cu durerea aceea a lui de oase, părea să se simtă mai bine pe căldură şi chiar s-ar fi zis că şi auzul îi era mai bun, iar Matei Dimir, cu felul lui răstit de a vorbi, vorbea şi mai răstit, ceea ce la el în anumite împrejurări era semn de mulţumire, de triumf asupra celorlalţi, care nu l-ar fi crezut sau i-ar fi contestat dreptul de a se fi pronunţat mai dinainte asupra a ceea ce urma să se întâmple.

– Moromete, mă, am auzit eu ceva, dar tu ereai acolea, ia spune, mă, cum a fost, zise Costache.

– Nici nu încape discuţie, exclamă Moromete înlăturând orice dubiu: A făcut treabă alde Nae, ascultaţi-mă aicea. N-a stat cu mâinile în sân ca unul sau ca altul. „Arătaţi-i cu degetul, fraţilor, striga. Hai la sfat să ne găsească pe noi acolo!”

– Cine să găsească?! zise Costache.

Moromete îi arătă celuilalt palmele goale sugerând că aşa cum nu înţelege Costache nimic, tot aşa nu înţelege nici el ce era în mintea lui alde Nae.

– Şi pe cine zicea el să-i arătăm cu degetul? zise şi Matei.

Dar Moromete nu-i răspunse şi continuă ca la început, imitând glasul lui Nae:

– Hai, zice, la sfat şi când or veni, să ne găsească pe noi, nu pe ei. Şi a luat-o la fugă spre sat. Crezi că nu s-au găsit, cât ai clipi din ochi, destui care să se ia după el?

– Şi pe urmă? zise Matei.

– Pe urmă, continuă Moromete şi deodată începu să strige speriat, dar cu vocea mică, mă Ilie, zice, ne împuşcă, mă! ne împuşcă cu puşca, mă! Şi când stai să te gândeşti, adăugă Moromete, el nici nu treierase şi nici n-avea cine ştie ce de dat, că arase cu caii lui şi nici sămânţă împrumutată nu avusese. Îmi spusese mie mai înainte: împărţii, zice, grâul cu alde cumnatu-meu Gheorghe, că el n-are decât de pe-un pogon şi mă interesai cam ce cotă mi-ar