Capitolul 39

  A doua zi în munţi se scurge ca de obicei. Singura diferenţă dintre o zi şi oricare alta este vremea. Dacă şi vremea ar rămâne neschimbată, le-aş pierde repede şirul. Nu aş mai distinge ieri de azi sau azi de mâine. Timpul ar pluti ca un vapor în derivă pe marea întinsă.

  Socotesc că azi e marţi. Ca de obicei, doamna Saeki oferă un tur al bibliotecii – desigur, dacă există doritori. Exact ca în ziua în care am păşit şi eu pe poarta bibliotecii memoriale Komura… Pantofii ei cu toc cui urcă scările, reverberând în încăperile liniştite. Ciorapii sclipitori, bluza albă-albă, stiloul Mont Blanc de pe birou. Zâmbetul liniştit, care aruncă o umbră prelungă de resemnare. Toate îmi par departe, de parcă nici nu ar mai fi reale.

  Aşezat pe canapea, adulmec mirosul materialului decolorat şi mă gândesc la sexul cu doamna Saeki. Parcurg amintirile una câte una, reînviindu-le în minte. Se dezbracă încet. Vine în pat. Evident, am din nou erecţie. Foarte puternică. Insă nu mă mai doare ca până ieri. Mi-a dispărut şi roşeaţa de pe gland.

  Când mă satur de fantasme sexuale, ies din casă şi îmi fac exerciţiile obişnuite. Fac abdomene, folosindu-mă de balustrada de la prispă. Urmează o serie rapidă de genuflexiuni şi întinderi. Transpirat din plin, înmoi un prosop în Pârâu şi mă şterg pe tot corpul. Apa rece mă mai calmează.

  Mă aşez din nou pe prispă şi îmi pun Radiohead la walkman.

  Tot ascult aceeaşi muzică de când am plecat de acasă, Kid

  4> Radiohead, Greatest Hits ale lui Prince şi uneori John Coltrane, My Favourite Things.

  La două – ora la care începe turul bibliotecii – plec din nou prin pădure. O iau pe aceeaşi potecă şi după câţiva paşi ajung în luminiş. Mă aşez pe iarbă, sprijinit de trunchiul unui copac şi privesc peticul rotund de cer care se deschide printre crengi. Se văd frânturi de nori albi, văratici. Până aici, zona este sigură. Pot să mă întorc uşor la cabană. Este un labirint pentru începători, „nivelul 1” al unui joc, pe care îl pot termina cu uşurinţă. Dacă merg mai departe însă, aş intra într-un labirint mult mai întortocheat, mai competitiv.

  Poteca se îngustează şi se pierde în marea de ferigi.

  Cu toate acestea, mă hotărăsc să mai înaintez puţin.

  Vreau să văd cât de adânc pot să intru în pădure. Îmi dau seama că mă pasc pericole, dar vreau să mă conving cu ochii mei, să simt pe pielea mea ce fel de pericole sunt şi cât de mari. Trebuie să fac asta. Ceva mă împinge de la spate.

  Înaintez cu atenţie pe cărăruie. Copacii sunt din ce în ce mai falnici, iar aerul mai dens şi mai apăsător. Deasupra capului am un hăţiş de crengi prin care nu se mai vede deloc cerul. Izul de vară care plutea în aer a dispărut deja.

  Aici nici nu par să existe anotimpuri. Încep să nu mai fiu sigur că ce urmez eu e o potecă adevărată. Arată a drum, dar s-ar putea să fie înşelător. În mirosul sufocant de verdeaţă, toate definiţiile devin neclare. Ce e corect se amestecă cu ce nu e corect. Undeva, deasupra capului, aud croncănitul ascuţit al unui corb. Ar putea să fie un avertisment adresat mie. Mă opresc şi privesc cu atenţie în jur. E periculos să mă avânt mai departe fără un echipament adecvat. Trebuie să mă întorc.

  Însă nu e o treabă foarte simplă. Mersul înapoi e poate chiar mai greu decât mersul înainte, ca retragerea armatelor lui Napoleon. Drumul e înşelător, iar copacii deşi se înalţă înaintea mea ca un zid întunecat. Respiraţia îi răsună neobişnuit de tare în urechi, ca un curent de aer care şuieră într-un colţ de lume. Un fluture negru, mare cât palma, îmi trece prin faţa ochilor. Are forma petei de sânge de pe tricoul meu alb. Apare din umbra copacilor, îmi taie calea alene şi dispare din nou în umbra copacilor. După ce se face nevăzut, aerul din jur devine mai rece şi mai apăsător. Mă năpădeşte frica să nu fi pierdut drumul. Corbul croncăne din nou ascuţit deasupra capului meu. Pare să fie acelaşi corb, cu acelaşi mesaj. Mă opresc şi privesc din nou în sus. Nu îl văd pe nicăieri. Dintr-odată începe să bată vântul, un vânt adevărat, care răscoleşte frunzele întunecate de la picioarele mele. Simt câteva umbre mişcându-se cu iuţeală în spatele meu, dar când mă întorc, deja s-au ascuns.

  Reuşesc totuşi să ajung înapoi la „piaţeta” aceea rotundăzona de siguranţă. Mă aşez din nou pe iarbă şi respir adânc. Privesc peticul rotund de cer, cer adevărat, reasigurându-mă că am revenit în lumea din care am plecat.

  Simt izul de vară. Razele soarelui mă învăluie ca într-o peliculă şi mă încălzesc. În piept încă îmi mai stăruie frica de mai devreme, ca un petic de zăpadă rămasă netopită, în colţul grădinii. Inima îmi mai bate uneori neregulat şi încă mai am pielea de găină.

  În noaptea aceea, întins pe pat în întuneric, cu răsuflarea tăiată şi ochii larg deschişi, aştept să apară cineva din beznă. Mă rog în sinea mea să se arate. Nu ştiu dacă ruga mea ajută la ceva, dar mă concentrez asupra unui singur lucru şi sper la el cu putere. Îmi doresc ca speranţa mea să aibă un efect.

  Dar dorinţa nu mi-e îndeplinită. Speranţa mi-e spulberată. Nici în seara aceasta doamna Saeki nu apare. Nu apare nici cea reală, nici fantoma ei, nici fata de cincisprezece ani. Întunericul rămâne întuneric. Până să adorm mă necăjeşte o erecţie puternică, mult mai puternică decât de obicei, însă nu mă masturbez. Vreau să mai păstrez o vreme neatinsă amintirea sexului cu ea. Adorm cu pumnii încleştaţi, sperând să o visez.

  În schimb, o visez pe Sakura.

  Poate că nici nu e vis. Totul e extrem de viu şi coerent.

  Nimic neclar.